Arhitectura

Despre enciclopedie

Un secol de arhitectură românească este o enciclopedie gratuită, bilingvă, a arhitecților români și a arhitecturii create pe teritoriul românesc în perioada 1890-2018.

Cu un conținut specific complex și bine documentat, enciclopedia (precum și expoziția care propune o sinteză a acestei enciclopedii, prezentată sub forma unei instalații) își propun realizarea unei viziuni extinse asupra arhitecturii românești din ultimii aproximativ 100 de ani în patru etape distincte (2015 - 1890-1918, 2016 - 1918-1947, 2017 - 1947-1989, 2018 - 1989-2018), în formatul propus - on-line și bilingv/expoziție, care conține informații cu conținut istoric și critic deopotrivă, informații ample din istoria secolului XX, dar și informații recente privind activitatea arhitecturală a celor selectați, nume consacrate, dar și nume noi, ale celor mai tineri arhitecți. Ediția on-line este prima enciclopedie bilingvă de arhitectură românească cu acces liber dedicată arhitecților din spațiul românesc și reunește până în acest moment fișele a peste 60 de arhitecți, care au lucrat în perioada 1890-1918.
 
Enciclopedia nu va constitui numai un instrument de lucru realizat sub forma unei baze de date, util tuturor studenților, profesorilor arhitecți și arhitecților, teoreticienilor arhitecturii, operatorilor culturali, editorilor, profesorilor, directorilor de muzee și centrelor culturale, ci va cuprinde și un aparat critic, Fundația Culturală META colaborând în acest moment cu o echipă de profesori arhitecți formată din: Ana-Maria Zahariade, Mihaela Criticos, Mircea Ochinciuc, Arpad Zachi, Dragoș Ciolacu, Mariana Croitoru, Oana Marinache, Florentina Matache, Gabriela Petrescu, Miruna Stroe, Sidonia Teodorescu, Răzvan Voinea, echipă pe care își propune să o extindă cu ocazia următoarelor etape.

Aparatul critic al proiectului reprezintă trăsătura definitorie a enciclopediei, fiind astfel nu doar o bază de date de informare. Fiecare fișă este structurată urmând un model prestabilit. Fișele contin o selecție a informațiilor bazată pe importanța evenimentelor, pe activitatea fiecărui arhitect român sau străin, indiferent de originea acestuia, pe importanța acestei activități în organizarea spațiului construit de pe teritoriul românesc și pe valorificarea patrimoniului arhitectural specific acestuia. În vederea elaborării fiecărei fișe sunt luate în vedere aspecte ce țin de următoarele criterii valorice:
1. Creator curente/școli/inițiator, originalitate și inovație;
2. Reprezentativitate pentru curent/program;
3. Tipicitate/unicitate;
4. Recunoaștere - concursuri;
5. Participare evenimente internaționale.

Proiectul are două componente:
- cercetare;
- implementare în format on-line.

Pentru partea de cercetare, colectivul critic, alcătuit din specialiști din domeniu (arhitecți, profesori și cercetători, istorici de artă, studenți și masteranzi în domeniile de profil) a conjugat informații exacte și concrete, de detaliu pentru fiecare arhitect selectat.
 
Un secol de arhitectură românească va rămâne un proiect deschis, sub forma unei platforme work in progress, care va putea fi permanent actualizată cu informații chiar și de către orice vizitator virtual care dorește să aducă modificări, corecturi, completări fișelor deja existente pe site. Aceștia vor putea completa fișele accesând meniul „Contribuie” disponibil pentru fiecare pagină în parte, iar după verificarea informațiilor de către membrii echipei noastre, acestea vor fi introduse în enciclopedie. Având in vedere formatul on-line al proiectului, acesta are capacitatea de a aduce la zi periodic informațiile ce îl cuprind, fiind deschis totodată pentru a introduce nume și elemente noi.

Fundația Culturală META


   
Arhitectura perioadei moderne pe teritoriul României: evoluție stilistică
 
    Arhitectura până la al doilea război mondial
    Secolul al XIX-lea: Primele manifestări ale modernităţii
    Pătrunderea ideilor Luminismului (sfârşitul secolului XVIII), revoluţia lui Tudor Vladmirescu (1821), pacea de la Adrianopol (1829) au marcat începutul epocii moderne, percepută de contemporani ca o „renaştere”. Modernizarea generală a societății româneşti, purtând semnele specifice ale trecerii rapide de la vechea ordine agrară la noua ordine capitalistă şi ale deschiderii din ce în ce mai largi către civilizaţia occidentală, s-a reflectat în arhitectură, unul dintre instrumentele culturale ale acestei modernizări, printr-o  reorientare către asimilarea rapidă şi programatică a valorilor arhitecturale europene. Deşi există semne anterioare, se poate considera că evoluţia modernă a arhitecturii româneşti începe odată cu „Regulamentele Organice” (1832), pentru ca, după Revoluţia de la 1848, Unirea din 1859, instaurarea monarhiei constituţionale (1866) şi câştigarea independenţei (1877), să se desfăşoare într-un ritm foarte accelerat, arzând etapele fireşti de evoluţie şi căutând să asimileze şi să aplice orientările arhitectural-urbanistice europene în vederea unei conştient urmărite sincronizări.
    În consecinţă, atât nou născutul discurs teoretic, cât şi practica, sunt marcate, de o neobişnuit de activă suprapunere de tendinţe stilistice. Acest sincretism de tendinţe, care devine una dintre dimensiunile esenţiale ale modernităţii arhitecturii româneşti, este obținut şi întreţinut nu numai de această absorbţie rapidă, ci şi de volumul mare de construcţii care se realizează în această perioadă, având în vedere faptul că oraşele româneşti moderne se constituie tot atunci. O a doua dimensiune esenţială a dezvoltării moderne a arhitecturii româneşti, devenită explicită abia către sfârşitul secolului al XIX-lea, se referă la fondul cultural pe care se grefează această evoluţie şi rezidă în fractura culturală dintre occidentalizare/modernizare (asimilarea noilor valori produse de civilizaţia industrială vest-europeană) şi autohtonism / tradiționalism (păstrarea vechilor valori ale ordinii agrare şi ale sud-estului ortodox).
    Transformările politice, economice şi sociale declanşate după 1821 şi accelerate după Unirea din 1859, la care se adaugă voinţa de sincronizare culturală, s-au tradus în activitatea constructivă prin câteva aspecte esenţiale:
    1) apariţia de noi tipuri de clădiri/programe de arhitectură (imobile de locuinţe plurifamiliale, gări, clădiri administrative, pentru învaţământ, de spectacol, industriale, comerciale, hoteluri etc.);
    2) importul şi asimilarea noilor materiale şi tehnologii de construcţie (metalul şi betonul armat, aplicate la început la construcţii de geniu civil şi industriale, apoi la toate tipurile de construcţii şi având ca finalitate formarea unor serioase antreprize moderne de construcţii);
    3) necesitatea exprimării prin arhitectură a noului etos modernizator.
    La acestea se adaugă dezvoltarea fără precedent a oraşelor, constând atât în modernizarea celor existente (prin înlocuirea fondului construit considerat necorespunzător, limitarea extinderii necontrolate a suprafeţei, adaptarea structurilor stradale la noile funcţiuni şi ierarhizarea lor, densificarea construitului, creşterea nivelului de înălţime - în mod special în centru -, zonificarea funcţională, construirea şi punerea în evidenţă a clădirilor reprezentative, crearea unui nou tip de reprezentativitate urbană etc.), în restructurarea radicală a altora (Giurgiu, Brăila), cât şi în edificarea de noi oraşe pe plan prestabilit (Turnu Severin, Turnu Măgurele etc.). Odată cu „Regulamentele Organice” se instituie şi se perfectionează formele şi instrumentele de control urban care vor administra modernizarea urbană. Ele atestă oficial (prin regulamente şi legi urbanistice, planuri directoare etc.) cristalizarea treptată şi evoluţia unei voinţe constructive şi a unei gândiri urbanistice din ce în ce mai clar orientate funcţional şi formal. Bucureştiul, cu semnificaţia de capitală a noului stat național (1859), devine şi rămâne pentru multă vreme nu numai principalul teatru al operaţiunilor urbane moderne, ci şi cel mai important focar de iradiere culturală şi arhitecturală din ţară. 
Din punct de vedere stilistic, perioada de până la primul razboi mondial este caracterizată prin preluarea aproape concomitentă a mai multor modele stilistice europene (cu diferitele lor varietăţi locale, în funcţie de locul de inspiraţie), de la clasicism la eclectism şi ecouri ale Artei 1900, ale căror contradicţii originare se pierd şi se rezolvă prin semnificaţia unică pe care o capătă pe plan local: toate reprezintă în anumite măsuri sincronizarea cu Europa. Acestor importuri li se adaugă, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, căutările unui stil naţional, cunoscute sub numele generic şi relativ impropriu de neoromânesc. Deşi rezultat din dorinţa de redefinire identitară, deci în contradicţie cu importul stilistic, neoromânescul este echivalentul căutărilor formale cu aceeaşi semnificaţie care se manifestă nu numai în Europa acelui moment, ci şi în întreaga lume contemporană; deci reprezintă - paradoxal - un prim semn al unei reale sincronizări. După primul război mondial, căutările unui stil naţional îşi găsesc un adversar „programatic” în noul import arhitectural din deceniul al III-lea, modernismul; ceea ce reprezintă, în sine, un alt semn al doritei sincronizări cu Europa. Arhitectura perioadei interbelice se află, atât ideologic, cât şi formal, sub semnul acestui conflict, care se va ascuţi puternic în anii premergători celui de-al doilea razboi mondial.
    Faţă de această schemă de evoluţie stilistică, contextul cultural specific al fiecăreia dintre cele trei regiuni istorice aduce nuanţe: de exemplu, influenţa clasicistă este în Moldova mai timpurie, mai puternică şi mai persistentă; pe teritoriul Ţării Româneşti, absorbţia curentelor europene este dominată la sfârşitul secolului al XIX-lea de filiera franceză; în Transilvania, pe un fond urban mai închegat şi cu o mai înrădăcinată tradiţie central europeană, dezvoltarea stilistică de până la primul razboi mondial este mai organică şi urmăreşte îndeaproape arhitectura Vienei imperiale.
    În privinţa arhitecţilor, aceştia au fost la început străini (din foarte diverse părţi ale Europei), apoi încep să se afirme şi arhitecţi români, diplomaţi în străinătate (mai ales ai renumitei Ecole des Beaux Arts din Paris) şi, după 1892 (Societatea Arhitecţilor Români fondează Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, care după doi ani devine instituţie de stat), în România. Se poate spune că perioada modernă este şi perioada consolidării breslei arhitecţilor români şi a întregului sistem modern de producţie de arhitectură.
    Pe acest fond, după Unirea din 1918, dezvoltarea arhitecturală din cele trei regiuni devine întrucâtva mai unitară. Această schemă evolutivă va fi întreruptă de cel de-al doilea război mondial.

    Modernismul
    În deceniul al treilea al secolului al XX-lea, concomitent cu răspândirea şi implementarea lor în toate ţările europene, în arhitectura românească pătrund ideile şi programul estetic ale Mişcării Moderne. Ele cunosc atât un mare succes în rândul tinerei generaţii de arhitecţi, cât şi o neaşteptată popularitate în rândurile burgheziei progresiste, care îşi găseşte în noua arhitectură modul propriu de expresie. Cum acest moment se suprapune peste lucrări intense de modernizare a Bucureştiului, noua arhitectură este utilizată mult în zonele centrale, reprezentative ale oraşului, cărora le conferă astfel o imagine generală modernistă, aspect mai rar întâlnit în alte capitale europene. Ca şi căutările naţionale, noua linie formală este însoţită de o importantă fundamentare teoretică, publicată în revistele de avangardă, mai ales în Contimporanul (1922-1932, creat, condus şi finanţat de Marcel Iancu, împreună cu poetul I. Vinea). Din 1931, o interesantă şi substanţială susţinere teoretică vine din partea revistei Simetria (iniţiată şi condusă de G. M. Cantacuzino împreună cu O. Doicescu, Matila Ghyka, Tudor Vianu, P. E. Miclescu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu). Ideologia şi vocabularul formal ale Mişcării Moderne sunt, însă, adaptate circumstanţelor locale, apărând astfel nuanţele specifice ale modernismului românesc: astfel, chestiunea locuinței ieftine, a oraşului funcţionalist, vocaţia socială şi orientarea de stânga - care reprezintă nucleul ideologiei originare - sunt mult atenuate, locul lor fiind luat de dezbaterea estetică. Caracterul progresist al modernismului românesc rezidă în special în înlocuirea „vechilor estetici” cu „noua estetică”, chestiune care exprimă - adesea foarte incisiv - voinţa de aliniere la Europa occidentală, în conflict făţiş cu închiderea în interiorul tradiţionalei ordini agrare idealizate şi a spiritualităţii ortodoxe, ambele ostile modernizării de inevitabilă provenienţă occidentală. Astfel, incisivitatea „revoluţionară” a mişcării moderne româneşti apare mult îmblânzită, deşi, în contextul local al deceniului al 4-lea, noua estetică şi semnificaţia ei capătă dimensiuni „eroice” în conflictul ascuţit cu tendinţele naţionaliste. Acest transfer ideologic al socialului în estetic nu exclude însă un raţionalism de fond, neostentativ, dar foarte manifest în arhitectura acestei perioade.
    Modernismul românesc (ca şi mişcările locale de avangardă de care este foarte legat) încearcă să sintetizeze, sub semnul pragmatic al aplicabilităţii imediate, diverse tendinţe formale ale Mişcării Moderne. Rezultatul este o arhitectură elegantă, cu un redus caracter experimental, mai apropiată de modernismul temperat al arhitecturii pariziene din acea perioadă (cu evidente împrumuturi de factură Art-Deco), decât de liniile radicale promovate de neoplasticişti, contructivişti, şcoala de la Bauhaus sau Le Corbusier. Mai rar, mai ales în arhitectura lui Marcel Iancu, apar clare orientări de factură expresionistă. Pe măsura evoluţiei în timp, apare tot mai evidentă şi influenţa arhitecturii fasciste italiene (mai ales în arhitectura expoziţiilor proiectate de Horia Creangă, în arhitectura monumentală a lui Duiliu Marcu etc.). Din cauză că preocuparea pentru o arhitectură economică este foarte redusă, o altă trăsătură formală definitorie a modernismului românesc constă în utilizarea de materiale scumpe, de bună calitate, ceea ce nu este tipic pentru Mişcarea Modernă, dar asigură construcţiilor o remarcabilă rezistenţă în timp. (Este vorba despre rezistenţa la uzură şi la lipsa de întreţinere de după cel de-al doilea război mondial, pentru că, pe de altă parte, datorită folosirii unor standarde de calcul inadecvate acestei zone seismice, rezistenţa lor structurală este necorespunzătoare, ceea ce le-a şi expus distrugerii la cele două cutremure mari prin care au trecut). Din aceste perspective, se poate spune că, raportat la nucleul dur al Mişcării Moderne europene, modernismul românesc al acestei perioade este un modernism „impur”, ceea ce nu îi diminuează calităţile, ci impune numai un studiu critic mai nuanţat. De altfel, cazul nu este singular printre ţările care, ca şi România, au importat ideile şi formele mişcării.
    Principalele figuri ale modernismului românesc sunt Horia Creangă, exponentul liniei formale celei mai coerente şi cel care impune, prin lucrări mari şi de succes, arhitectura modernă în România şi întreprinde un travaliu consecvent de modernizare a tipologiei imobilului de raport (imobilul ARO, Bulevardul Brătianu, 1929-1931 şi cinematograful - 1934, imobilul Otulescu, 1934-1935, imobilul Malaxa - 1935-1937, vilele Bunescu - 1932, Cantacuzino - 1934, stadionul ANEF - 1933-1939, uzinele Malaxa - 1931-1932 şi 1936-1939, halele Obor - 1937, din Bucureşti, palatul Culturii de la Cernăuţi - 1935-1937 etc.); Marcel Iancu, pictor, arhitect şi publicist, singurul care este legat de mişcările de avangardă europene (co-fondator al mişcării Dada, Zürich, 1916) şi care introduce programatic ideile Mişcării Moderne în revista Contimporanu (imobilele Herman Iancu - 1926, Clara Iancu - 1931, Gold - 1934, Bazaltin - 1935, Haimovici - 1937, vilele Fuchs - 1929, Chihăescu - 1930, Iluţă - 1931, Wexler - 1931, Juster - 1931, Reich - 1937, ştrandul FSSR - 1929, în Bucureşti, sanatoriul Popper/Predeal -1934 etc.); şi George Matei Cantacuzino, personalitate culturală de mare cuprindere şi autor al unei teorii de arhitectură originale (chiar dacă exprimată sub formă eseistic-poetică), exponentul unui palladianism modern (hala de avioane a uzinei IAR/Brasov, vila Ariana/Eforie, hotelul Belona/Eforie etc.). Acestora li se alătură Duiliu Marcu, cu mari investiţii publice (Casa de credit şi asigurări a magistraţilor - 1935-1937, Biblioteca Academiei - 1936-1937, Administraţia autonomă a monopolurilor statului - 1934-1941, Academia Militară, Ministerul de externe, piaţa alimentară de la Buzău, numeroase imobile de raport şi vile etc.), precum şi alte nume reprezentative, cum ar fi: Paul Emil Miclescu (uzinele Ford, Bucureşti - 1930-1932), Grigore Ionescu (sanatoriul Toria/Covasna - 1933-1934), Octav Doicescu (clubul nautic de la Snagov), Henriette Delavrancea-Gibory, Ion şi Tiberiu Niga etc. În general, se poate afirma că moderniştii români aleg din evantaiul ideologic al Mişcării Moderne europene numai anumite dimensiuni: cea estetică şi cea raţionalistă, pe care le aplică în modernizarea tipologică şi stilistică.
    În chestiunea oraşului, se optează cu precădere pentru alte modele de dezvoltare urbană decât cele propuse de Mişcarea Modernă. Astfel, pentru clarificarea şi ierarhizarea circulaţiei şi pentru sublinierea reprezentativităţii zonei centrale, se continuă politica urbană derivată din operaţiile practicate de Haussmann asupra Parisului (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), în care principalul instrument al edificării este imobilul de raport (o tipologie de locuinţe colective, împrumutată probabil tot din modelul parizian) care, după Regulamentul din 1897, începe să înlocuiască vechile tipologii; în timp ce, pentru parcelările de locuinţe ieftine/populare şi de vile se folosesc principii derivate din practica oraşului-grădină european.
    Generaţia „revoluţionară” este abia cea a tinerilor arhitecţi care îşi fac studiile aproximativ în perioada celui de al doilea război mondial. Dar aceşti arhitecţi, care îmbrăţişează şi orientările radical-reformatoare ale Mişcării Moderne (problematica locuinţei ieftine, principiile oraşului funcţionalist sintetizate în Carta de la Atena, standardizarea etc.) construiesc abia după război. De aceea, exemplele cele mai „pure stilistic” (în măsura în care se poate vorbi despre un stil), adică acele care folosesc fără compromis şi cu o anume îndrăzneală limbajul formal de tip Bauhaus sau Le Corbusier, se vor găsi fie imediat după război, fie imediat după interludiul realist-socialist.

    Arhitectura de după cel de-al doilea război mondial
    Cel de-al doilea război mondial întrerupe sensul evoluţiei arhitecturii româneşti nu numai prin consecinţele economico-sociale ale unei conflagraţii de asemenea anvergură (întreruperea activităţii de construcţie, distrugerea fondului construit, sărăcie etc.), ci - mai ales - prin schimbările politice majore care îi urmează şi care produc reale mutaţii în producţia de arhitectură. Dovadă stă faptul că punctul de fractură în evoluţia arhitecturii nu se situează imediat după război, ci după ce se produce schimbarea de regim. La o primă privire asupra marii majorităţi a clădirilor construite după război, s-ar părea că, aşa cum s-a întâmplat aproape în toată Europa, dezvoltarea arhitecturală postbelică se înscrie grosso modo pe linia de aplicare pe scară largă a modernismului în formula sa radicală şi a „consumului noului limbaj” (sau după alţi autori, a „transformării Mişcării Moderne într-un stil”). Totuşi, o cercetare mai atentă relevă o dezvoltare curioasă, a cărei filiaţie cu evoluţia arhitecturală anterioară pare că se pierde, aşa cum se pierde şi ideea sincronizării cu evoluţia arhitecturii din lumea liberă. Descifrarea logicii noii dezvoltări nu mai decurge cu uşurinţă, momentele cheie sunt neaşteptate, ele intră în zona unei subordonări totale faţă de turnurile comunismului local, care le imprimă sensuri lipsite de consistenţa internă pe care evoluţia de până la război o dovedise, fără îndoială.
    Schimbările fundamentale din planul politic antrenează atât fenomene economice şi sociale specifice, cât şi schimbarea radicală a modului de exercitare a meseriei, ceea ce conferă evoluţiei postbelice dimensiuni proprii. Astfel, instaurarea „socialismului de stat” subordonat Moscovei, industrializarea forţată, planificarea centralizată, care înglobează şi activitea de construcţie (în 1952, se înfiinţează Comitetul de stat pentru arhitectură, construcţii şi urbanism), climatul general de represiune etc. atrag înlocuirea totală a investiţiei private cu cea de stat (având ca urmare şi dispariţia mecanismului de reglaj al comenzii caracteristic unei economii de piaţă), desfiinţarea practicii liberale a meseriei (urmând ca aceasta să se desfăşoare numai în marile institute de proiectare specializate), înlocuirea naturalei concurenţe profesionale cu promovarea după criterii politice, închiderea culturală faţă de Occident etc.
    Toate acestea nu numai că slăbesc puterea comunităţii arhitecturale (şi aşa destul de tânără) şi subordonează într-o măsură uriaşă deciziile profesionale deciziilor politice, dar introduc şi o mare doză de arbitrariu, care rămâne o dimensiune subiacentă a arhitecturii perioadei comuniste, încă greu de evaluat. În acelaşi timp, toate se repercutează şi la nivelul formelor în moduri multiple: de la schimbările aduse de planificarea economică în tipurile de construcţii şi anvergura investiţiilor (unele tipuri de programe dispar - de exemplu, imobilul de raport -, altele se construiesc pe scară mare - cum ar fi marile construcţii industriale, locuinţa economică multietajată, casele de cultură etc.), până la intruziunea politică în modul efectiv de a face arhitectura şi oraşul („dicteul” politic privind expresia plastică, arhitecturală şi urbană este prezent pe tot parcursul perioadei, cu intensităţi şi nuanţe diferite). Astfel, dezvoltarea postbelică a arhitecturii româneşti se dovedeşte mai sensibilă la fluctuaţiile politicului decât la evoluţia ideilor arhitecturale în lume, devenind - într-un fel - istoria unei drame a meseriei, încă insuficient cercetată.
De aceea dezvoltarea arhitecturală din această perioadă este dificil de „geometrizat” strict din punct de vedere formal. Desigur, sub semnul prudenţei şi punând în paralel producţia de arhitectură cu evoluţia contextului politic se pot evidenţia câteva segmente de timp în care evoluţia formelor arhitecturale urmăreşte o anumită logică internă:
    1) perioada „reconstrucţiei”, până spre sfârşitul anilor 1940;
    2) interludiul realismului-socialist, până după mijlocul anilor 1950;
    3) perioada de deschidere şi relativă resincronizare, aproximativ până în prima jumătate a deceniului 8;
    4) perioada de închidere şi declin, până la revoluţia din 1989;
    5) perioada „refacerii”, din 1990 până astăzi.
    În pofida eventualelor similitudini, logica acestor segmente rămâne distinctă de cea a dezvoltării arhitecturii în lumea liberă.

Ana-Maria Zahariade