COMENTARIU CRITIC


    În noul stat național român, modernitatea s-a manifestat pentru prima dată sub forma stilului neoromânesc, care reprezintă varianta locală a Art Nouveau-ului, răspândit la nivelul întregii Europe sub diferite denumiri, în funcție de tradițiile fiecărui stat.
Primul care a intuit într-un mod remarcabil schimbările care urmau să se întâmple în întreaga Europă și care urmau să determine separarea, odată pentru totdeauna, de academismul care nu reușea altceva decât să recicleze la nesfârșit formele clasice, a fost Ion Mincu.
    Neoromânescul s-a născut din dorința arhitecților români de a promova un curent care să se poată numi „național”, inspirat în principal din valorile și tradițiile vechii arhitecturi feudale și populare românești, în special cea bisericească și cea vernaculară. Artizanul acestui curent, care nu își extrage seva în totalitate din tradiția noastră, ci și din anumite elemente ale artei 1900 din Italia sau Spania (care sunt vizibile mai ales la clădirile publice), este arhitectul Ion Mincu.
    În ciuda formării sale în contextul academismului și al eclectismului francez, Ion Mincu a abandonat relativ rapid, pe parcursul carierei sale prodigioase, concepțiile învățate în cadrul școlii din Paris. În acest sens, arhitectul a înțeles că singura cale pentru dezvoltarea arhitecturii din România era aceea a implementării formelor creației arhitecturale populare, care își dovediseră, de-a lungul timpului, valabilitatea și continuitatea, și a adaptării corespunzătoare a acestora la nevoile sociale ale noului stat național român.
    În explicarea răspândirii neoromânescului și a etapelor evolutive ale acestui curent deosebit de important pentru arhitectura din România, trebuie precizat că el s-a impus cu greu înainte de Primul Război Mondial. Percepția autorităților și a clasei burgheze asupra stilului național a fost cât se poate de reticentă la început. Estetica eclectică nu putea fi abandonată atât de ușor, într-un moment în care își crease deja rădăcini adânci în conștiința colectivă a societății românești. Pur și simplu, neoromânescul nu era în ton cu moda vremii, era ceva cu totul exotic, și, cum se întâmplă cu toate inovațiile, prima tendință este aceea de respingere a acestora, de a le privi cu circumspecție. Această optică explică numărul mic de clădiri publice realizate anterior Primului Război Mondial în noul stil. În schimb, ca întotdeauna, percepția particularului, deși inițial coincide cu aceea a autorităților administrației publice, este mult mai sensibilă și mai receptivă la schimbare, lucru care face ca, încetul cu încetul, comanditarii să își dorească locuințe inspirate din vechile case boierești, cu interioare rustice în care se regăsesc elemente decorative specifice artei populare.
    Odată cu apariția stilului național, denumirea de „palat” este parțial abandonată, deoarece, cel puțin la început, neoromânescul găsește ca teren propice de manifestare locuințele de dimensiuni mai mici, incompatibile cu acest termen, care presupune un anumit grad de lux și, în accepția publicului de la începutul secolului XX, o decorație abundentă.
De asemenea, influențele regionale ale tradiției arhitecturii vernaculare sau ale celei religioase, care sunt caracteristice variantei naționale a artei 1900, stilul neoromânesc, sunt antagonice ideii de lux occidental.
    Arhitecții care fac pasul către noul stil și care trebuie considerați „personalități” ale acestuia au, însă, studiile universitare efectuate tot la Paris. Ion Mincu este, înainte de toate, pionierul arhitecturii naționale.
Având în vedere pregătirea sa extraordinară, capacitatea remarcabilă de a înțelege formele, talentul său și, ceea ce este cel mai important, deschiderea necesară către idei revoluționare și către tot ceea ce este nou, poate apărea mirarea în momentul în care se constată că lucrările de amploare ale lui Mincu pot fi numărate cu ajutorul degetelor de la o mână. Într-adevăr, cu excepția Școlii centrale de fete din București, a Palatului administrativ din Galați și a Băncii comerțului din Craiova, Mincu a proiectat, nici acestea într-un număr mare, locuințe de mici dimensiuni sau cavouri.
    Deși elevii săi, care au studiat la noua școală de arhitectură din București, nu s-au ridicat niciodată la nivelul lui Mincu și nu au reușit să îi continue cu succes opera, totuși au existat arhitecți care s-au regăsit în ideile sale și care au abordat noul stil neoromânesc, reușind astfel să facă un mare pas înainte. (Mariana Croitoru, 2015)
 


IMAGINI



    BIOGRAFIE


    (Focșani, 20 decembrie 1851/2 - București, 6 decembrie 1912)

    Studii academice/de specialitate:
    ?-1875 - Școala de Poduri și Șosele, București (obține titlul de inginer);
    ? - Școala de Belle-Arte, București (unde studiază pictura timp de doi ani);
    1877-1884 - Școala de Arte Frumoase din Paris, elev al lui Julien Gaudet și Thierry-Ladrange (obține diploma de arhitect).

    Activitate didactică:
    1892-1897 - Își aduce aportul la înființarea Școlii de Arhitectură a Societății Arhitecților Români, Bucureşti;
    1896/1898-1908/1912 (?) - Profesor la atelierul de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură, iar apoi la Școala Superioară de Arhitectură, București.

    Activitate profesională (afilieri, poziții administrative, comisii):
    1895-1899 - Membru în Camera Deputaților, deputat de Putna;
    26 februarie 1891 - Membru fondator al Societății Arhitecților Români alături de alți 23 de arhitecți cu studii în străinătate (11 dintre ei cu studii la Paris), apoi președinte al acesteia;
    1891-1895 - Profesor la Școala de arte și meserii.
     


    PROIECTE


    Proiecte realizate
    Proiecte de arhitectură:
    1. Clădiri publice
    1889-1892 - Bufetul de la șosea*, București;
    1890 - Școala Centrală de fete**, București;
    1902-1905 - Palatul Administrativ***, Galați;
    1906-1916 - Banca Comerțului****, Craiova (finalizată de arh. Constantin Iotzu).

    2. Reședințe private
    1884 - Casa doctorului Vitzu, Bulevardul Magheru, București (dispărută în urma lucrărilor edilitare din 1890-1895);
    1886 - Casa Lahovary, Strada Ion Movilă, București;
    1889 - Casa Robescu, Strada Rotari nr. 6, București;
    1890 - Dependințele Casei Vernescu, București;
    1896-1897 - Casa Robescu*****, Galați;
    1897 - Vila Robescu, Sinaia;
    1904 - Casa „Nicolae Petrașcu”, Piața Romană, București.

    3. Arhitectură religioasă
    1893-1895 - Biserica din Valea Călugărească, realizează planurile acesteia, însă biserica este terminată mai târziu de ajutorul său, Alexandru Zagoritz;
    1906-1910 - Porticul-lapidariu, ce înconjoară incinta din partea de sud a bisericii, casa parohială și clopotnița Bisericii Stavropoleos;
    ? - Cavourile Ghica, Cantacuzino și Gheorghieff, Cimitirul Bellu, București.

    Proiecte de restaurare:
    1887-1889 - Casa Monteoru, Calea Victoriei, București;
    1887-1889 - Casa Vernescu, Calea Victoriei, București;
    1890, 1900 - Casa proprie, Strada Mercur nr 19 - în prezent, Strada Pictor Arthur Verona, București (împreună cu arhitectul Antonio Gaetano Burelli); precizări: deși nu și-a proiectat casa proprie, Ion Mincu și-a amenajat, începând cu 1890, și a extins, în 1900, casa în care a locuit, construită de arhitectul italian Antonio Gaetano Burelli;
    1904-1910 - Biserica Stavropoleos, București; precizări: această restaurare este o replică la cele efectuate de Lecomte de Noüy anterior și reprezintă primul model de restaurare modernă, prin care s-a urmărit nealterarea originalității monumentului.

    Proiecte de interior:
    1887-1889 - Casele Monteoru şi Vernescu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind încă la începutul carierei, deși realizase prima casă în stil neoromânesc, casa generalului Lahovari, Ion Mincu decorează două case situate pe Calea Victoriei, la distanţă mică una de alta. După cum arată Nicolae Petraşcu în monografia Ioan Mincu, la Casa Monteoru „Ion Mincu n-a făcut decât o reparaţie şi o faţadă, la Casa Vernescu a făcut tot o transformare sub recomandaţia expresă a proprietarului, Gună Vernescu, «de a nu dărâma nici ziduri nici plafoane»”. Presupusule motive care l-au determinat pe Mincu să apeleze la formulele deja consacrate ale academismului eclectic manifestat în acea perioadă, ar fi că edificiile respective aparţineau unora dintre cele mai bogate şi influente familii ale burgheziei bucureştene și erau amplasate pe Calea Victoriei, una dintre arterele principale ale Bucureştiului. Aceste clădiri trebuiau să dea anumite „garanţii de monumentalitate şi opulenţă”. Cele două reşedinţe de pe Calea Victoriei, Monteoru și Vernescu, deşi nu se încadrează în concepţia stilistică a lui Mincu, prezintă o decoraţie care întrunește profunda cunoaștere a detaliului clasic, dar și a imaginaţiei, virtuozităţii şi simţului compoziţional cu care autorul abordează operele sale, prin folosirea originală a cromaticii și a materialelor celor mai diferite;
    1890-1895 - Palatul de Justiție (arh. Albert Ballu), București. După retagerea lui Ballu, Ion Mincu a completat proiectul acestuia cu decoraţia interioară a sălilor de şedinţe: plafoane, lambriuri şi întreg mobilierul, luând în considerare funcţia clădirii. „La mobilierul creat de Mincu se regăseşte întâia încercare de a transpune atât filonul imaginaţiei folclorice, cât şi desenul de mobilier din Renaşterea italiană şi franceză.” Fiind un bun cunoscător al tehnicilor de prelucrare a diverselor materiale (lemn, metal, piatră, ceramică, faianță), realizarea mobilierului s-a făcut sub atenta îndrumare a lui Mincu, cu meșteri de la Școala de arte și meserii;
    1890-1894 - Catedrala din Constanța (arh. Alexandru Orăscu, 1881-1882). În ceea ce privește arhitectura religioasă, Mincu proiectează cu multă sensibilitate tâmpla și mobilierul Catedralei din Constanța. La această lucrare, arhitectul folosește pentru prima dată în perioada modernă stilul crestăturilor populare. De asemenea, prețiozitatea mobilierului este dată de faptul că acesta este aurit și bătut cu pietre prețioase;
    1890, 1900 - Casa proprie. La interior, intervențiile au vizat redecorarea și au fost efectuate cu ajutorul pictorului G. D. Mirea. De asemenea, în urma modificărilor, s-a realizat recompartimentarea interioară. Mobilierul, ca de altfel toate obiectele decorative, au fost alese de Mincu și executate de meșterii de la școala de arte și meserii înființată de acesta.

    Proiecte nerealizate
    ? - Ospelul Comunal, Ministerul de Război, Teatrul Național din Iași.

    Participări la concursuri:
    ? - Palatul Parlamentului.

    Activitate publicistică:
    Publică articole în revistele „Convorbiri literare”, „Literatură și Artă Română”, „Analele Arhitecturii”, precum și în ziarul „Epoca”.

    *Cu o complexitate și un rafinament mult sporite și realizată la o scară superioară Casei Lahovary, construcția situată în Șoseaua Kiseleff, cunoscută sub numele de „Bufetul” sau de „Bufetul de la șosea”, reprezintă probabil opera de referință a lui Mincu.
    Ion Mincu a întocmit planurile clădirii în anul 1889, în vederea ridicării edificiului pentru pavilionul românesc al expoziției internaționale de la Paris, însă, din păcate, acesta nu a putut fi realizat. Abia în 1892, au fost demarate lucrările, fiind finalizate în cursul aceluiași an. 

    **Încununarea eforturilor lui Mincu în direcția arhitecturii neoromânești se concretizează, însă, prin realizarea fostei Școli centrale de fete din București, situată lângă Parcul Ioanid. Clădirea, în special compoziția sa, are, cel mai probabil, ca sursă de inspirație, ansamblurile mănăstirești Hurez din Oltenia, Antim și Văcărești din București, caracterizate prin simetrie și prin regularitatea planurilor dreptunghiulare.

    ***Ultimul edificiu public finalizat în timpul vieții lui Mincu, după planurile acestuia, este Palatul Administrativ din Galați (astăzi sediul Prefecturii). Acesta a fost clădit in 1906, fiind inaugurat în toamna aceluiași an. „Această ultimă operă [...] primește elogiile anonime ale oficialităților celor mai înalte și ale discipolilor săi devotați. Clădirea [...] e în mod incontestabil originală”, reprezentând materializarea unei viziuni proprii a arhitectului, mai ales că nu este similară altor construcții inspirate din arta populară.

    ****Clădirea Băncii Comerțului din Craiova contrastează, din acest punct de vedere, cu cea a Palatului Administrativ din Galați, deoarece formele de inspirație folclorică sunt mult mai bine reprezentate aici. Piesa de rezistență este, fără îndoială, holul cu ghișee, unde se remarcă decorația pitorească, vitrourile în culori roșii, portocalii și verzi și luminatorul. Proiectul este realizat de Ion Mincu, cu ajutorul lui Alexandru Clavel, în 1907. Din cauza problemelor financiare ale băncii, construcția va fi finalizată abia în 1916, după moartea maestrului Mincu, sub supravegherea arhitectului Constantin Iotzu .

    *****Pentru familia lui Constantin Robescu, Mincu a proiectat trei reședințe: una în București, în stil eclectic și două în stil neoromânesc, una la Sinaia și una la Galați.
     


    BIBLIOGRAFIE


    Volume de autor:
    CAFFÉ, Mihail, Arhitectul Ion Mincu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
    CAFFÉ, Mihail, Ion Mincu, Editura Meridiane, București, 1970.
    CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
    CONSTANTIN, Paul, Arta 1900 în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
    CONSTANTIN, Paul, Dicţionar universal al arhitecţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
    PETRAȘCU, Nicolae, Ioan Mincu, Editura Cultura Națională, București, 1928.
    POPESCU, Carmen, Le Style National Roumain. Construir une nation à travers l’architecture, 1881-1945, Presse Universitaire, Rennes, 2004.
    SOCOLESCU, Toma T., Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă: 1800-1925, Editura Caligraf Design, București, 2004.
    TABACU, Gabriela, Revista „Arhitectura” - studiu monografic şi indici 1905-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.