Istoria arhitecturii


    Arhitectura clasicistă
    Arhitectura de factură clasicistă anunţă cel mai timpuriu modernitatea, prin importul unor elemente formale (la început numai morfologice, apoi şi sintactice) de factură clasică sau clasicizantă, care devin destul de frecvente spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ele provin din influenţe ale clasicismului şi/sau neoclasicismului european, venite pe diferite filiere (predominant cea rusească şi cea central europeană), dar, fiind vorba de preluări târzii şi nu direct de la sursă, este greu de făcut o diferenţiere sigură între ceea ce ar reprezenta influenţa renascentistă/clasicistă târzie şi influenţa neoclasică. Indiferent de originea sa, repertoriul morfologic şi sintactic clasicist este aplicat iniţial la nivelul plasticii de faţadă, mai ales la monumente de cult şi case boierești (în Moldova: palatul Cantacuzino - înainte de 1795 şi palatul Callimachi - 1795-6, din Iaşi, biserica rotundă din Leţcani - 1795, biserica Banu - 1800, din Iaşi, biserica mănăstirii Văratec -1808, palatul „de peste ziduri” de la mănăstirea Frumoasa - 1818, biserica Ruset din Botoşani - 1825; în Ţara Românească: casa Creţulescu - înainte de 1791, palatul Ghica-Tei - 1822, toate în Bucureşti etc.). Sunt cunoscute numele câtorva dintre  arhitecţii care au proiectat în manieră clasicistă: iniţial sunt arhitecţi străini ca austriecii „her Leopold”, Johann Freiwald, cehul Martin Kubelka, rusul M. Singurov, (probabil) catalanul Xavier Villacrosse etc., cărora li se adaugă mai târziu arhitecţi români sau „diletanţi” care susţin această arhitectură: „Ioniţă arhitectonul”, Gheorghe Asachi, Alex. Costinescu, Iacob Melnic etc., în Moldova şi Ţara Românească.
    În Ardeal, pe un fond mai pregătit de evoluţia stilistică anterioară (mult mai apropiată de cea central europeană), arhitectura clasicistă apare sub forma unui baroc târziu simplificat (faţada principală a palatului Brukenthal din Sibiu, curtea interioară a palatului Banffy, colegiul reformat - 1801, palatele Teleky, arh. Josef Leder - 1802 şi Tholgalagy-Korda, arh. Carlo Gusti - 1801-1807, toate din Cluj etc.) şi se maturizează mai devreme (catedrala romano-catolică din Satu-Mare - 1786-1789, primăria din Cluj, arh. Anton Kragerbauer - 1843-1846 etc.), liceul Andrei Şaguna din Braşov (arh. Ştefan Emilian - 1851). în restul ţării, pe măsură ce prestigiul de care se bucură stilul creşte, aplicarea lui devine tot mai coerentă, iar sintaxa clasicistă capătă profunzime, dezvăluind o nouă spaţialitate interioară. Se construiesc biserici clasiciste noi, cum ar fi biserica Sf. Spiridon (1804) şi cea a mănăstirii Frumoasa (1836) în Iaşi, Teiul Doamnei (1833) şi Sf. Dumitru (arh. Iosif Weltz) în Bucureşti etc., iar multe biserici vechi sunt refăcute în spirit clasicist, cum ar fi Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti (după 1848, arh. X. Villacrosse). în paralel, această arhitectură este utilizată şi în construcţia multor reşedinţe boiereşti, unele cu mari amenajări de parcuri (conacul Rosetti de la Căiuţi/Bacău, reşedinţa lui Alexandru Ghica de la Paşcani/Ilfov etc.) şi începe să aibă ecou şi la nivelul micii arhitecturi domestice urbane.
    În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se construiesc şi importante edificii publice clasiciste, cum ar fi Teatrul Naţional din Bucureşti (1846-1852, arh. Josef Heft), casa episcopală din Râmnicu Vâlcea, prefectura judeţului Argeş din Piteşti, Institutul de anatomie din Iaşi (arh. N. C. Mihăilescu, Şt. Emilian) sau clădirile proiectate de Alexandru Orăscu (diplomat la München), considerat primul mare clasicist român: Universitatea (1857-1869), hotelul Bulevard (1865-1867), biserica Domniţa Bălaşa (în colaborare cu Carol Benisch), în Bucureşti, forma finală (1880) a Mitropoliei din Iaşi (începută în 1833 de arhitecţii Freiwald şi Asachi).
    Deşi în ultimii cincisprezece ani ai secolului al XIX-lea, clasicismul începe să-şi piardă poziţia de „stil oficial” (în favoarea eclectismului), se poate vorbi despre o anume rezistenţă a filonului clasicist în arhitectura românească. Astfel, în timp, el reapare sub diverse forme: fie pur, în construcţii neoclasice târzii (Palatul Regal din Bucureşti, arh. N. Nenciulescu, în deceniul al 4-lea al secolului al XX-lea, Ministerul de Finanţe din Bucureşti, arh. Radu Dudescu - 1947) sau neorenascentiste (banca Crisoveloni, arh. G. M. Cantacuzino - anii 1920); fie simplificat, în anumite forme de Art-Deco sau de modernism monumental (Facultatea de Drept, arh. Petre Antonescu - 1935, Ministerul Jusţiei, arh. Const. Iotzu - 1929-1932, Institutul Agronomic, arh. F. Stănculescu, L. Plămădeală, R. Udroiu, Ministerul de Externe - 1936-1938, Academia de Război - 1937-1944, Palatul CFR - 1938-1947, proiectate de Duiliu Marcu, expoziţiile din 1937-1939, arh. Horia Creangă, toate din Bucureşti, Palatul Culturii de la Cernăuţi, arh. Horia Creangă - 1938-1940 etc.); fie în forme „pervertite”, în structura arhitecturilor totalitare de la sfârşitul secolului al XX-lea. în plus, graţie învăţămîntului de tip Beaux-Arts, filonul clasicist se transmite în sintaxa şi repartiţia planimetrică a multor clădiri, chiar dacă acestea adoptă alte formule stilistice de faţadă, de la eclectism la neoromânesc.

Ana-Maria Zahariade