Istoria arhitecturii

    Perioada de „reconstrucţie”
    Istoriile arhitecturii prezintă perioada de până la sfârşitul anilor 1950 sub semnul necesităţii intrării în normalitate şi a refacerii după distrugerile războiului, ipoteză pe care producţia de arhitectură pare să o confirme, dând - prin exemplele ei cele mai vizibile - senzaţia unei continuităţi fireşti cu evoluţia anterioară.
    Pe de o parte, arhitecţii care practicau înainte de război îşi continuă în general maniera proprie de proiectare, în măsura în care se reia o parte dintre investiţiile deja începute. După 1945, sunt terminate o serie de construcţii publice importante, în maniere stilistice diferite, de la modernism la neoclasic, trecând printr-un modernism emfatic clasicist: blocul de birouri Banloc şi clubul nautic Herăstrău (arh. Octav Doicescu), Ministerul de Finanţe (arh. Radu Dudescu), palatul CFR (arh. Duiliu Marcu).
    Poate mai semnificativ este faptul că tot acum încep să se afirme şi căutările noii generaţii funcţionaliste, reprezentată în mod special de Mircea Alifanti şi Ascanio Damian. Aeroportul internaţional Băneasa (1946, arh. M. Alifanti, A. Damian, N. Bădescu etc.), fabrica de confecţii APACA (1947, arh. M. Alifanti, I. Ghica-Budesti, V. Krohmalnic, H. Stern etc.), pavilionul de expoziţie de pe malul lacului Herăstrău (1948, arh. A. Damian şi Şrulovici), bazinul şi sala de sport Floreasca (1947, arh. Titus Evolceanu şi Sofia Ungureanu), spitalul Emilia Irza şi Facultatea de Drumuri şi Poduri (1950, arh. Grigore Ionescu) etc. denotă orientări expresive şi vocabulare variate, manipulate cu o îndrăzneală mai mare decât în perioada interbelică, în interiorul unei libertăţi de expresie moderniste căreia epoca părea să-i fie favorabilă.
    Şi în domeniul locuinţei ieftine, apar căutări moderniste cu caracter experimental: cartiere muncitoreşti cu blocuri bară, aşezate după axa heliotermă (Ferentari/Bucureşti, 1945-1947). Majoritatea operaţiilor de locuinţe rămân însă orientate după principii mai puțin radicale, fie continuând vechile parcelări (Şerban-Vodă, Steaua, Drumul Sării/Bucureşti), fie propunând mici cartiere după modelul oraşului-grădină, cu blocuri mici (cartierul Steagul Roşu/Brașov - arh. N. Nedelescu, Fl. Teodorescu, T. Elian, D. Marinescu) sau cu locuinţe unifamiliale (Hunedoara, 1848 - arh. Gusti, A. Moisescu, V. Perceac).
    Pe de altă parte, această imagine a unei cumpănite şi fireşti continuităţi atât cu evoluţia locală anterioară, cât şi cu dezvoltarea arhitecturală din vestul european (desigur cu nuanţele specifice menţionate anterior), este însă amăgitoare: tot în această perioadă politicul operează treptat „naţionalizarea” profesiunii (cu toate consecinţele ei privind proiectarea, teoria, învăţământul şi organizaţiile profesionale) şi îşi instituie astfel controlul asupra acestora (toate sunt sancţionate prin Plenara CC al PC şi a Consiliului de Miniştri din 13 noimbrie 1952). În acelaşi timp, sunt începute şi proiectele „mamut” ale comunismului privind spre Moscova (sistematizarea zonei Dunăre-Marea Neagră, a zonelor industriale Valea Jiului şi Hunedoara, marile lucrări hidroenergetice etc.), încă insuficient studiate. Astfel văzută, această perioadă constituie ultimul moment al etosului sincronizării cu arhitectura europeană, care fusese unul dintre principalele motoare ale evoluţiei anterioare.

Ana-Maria Zahariade