Istoria arhitecturii

    Interludiul realismului-socialist
    Spre sfârşitul anilor 1940, politicul impune (prin Constituţie, chiar) realismul-socialist, sloganul artistic al stalinismului, întrerupând pentru câțiva ani atât noul patos modernist pe care tânăra generaţie încerca să-l impună, cât şi tradiţia mai moderată, a generaţiei anterioare. Totuşi, arhitectura realist-socialistă (stalinistă) nu lasă urme fizice copleşitoare. Într-un  fel sau altul, nu se fac investiţii deosebit de mari, cu excepţia combinatului poligrafic Casa Scânteii, proiectat după modelul moscovit de un colectiv din care fac parte multe dintre tinerele speranţe ale momentului (arh. Horia Maicu, şef de colectiv). Dar nici scara Casei Scânteii nu este la fel de copleşitoare ca mărturiile lăsate de stalinism în alte ţări.
    În construcţia de locuinţe, Hotărîrea Consiliului de Miniştri din noiembrie 1952 impune formula sovietică a cvartalurilor, oprind orice alte experimente. Dar nici cvartalurile (incinte sau suite de incinte de locuinţe plurifamiliale de mică înălţime) nu ajung copleşitoare ca dimensiuni şi ca număr (unele proiecte nici nu s-au realizat). În plus, înscrise în ţesutul şi aliniamentul stradal existent, ele nu disturbă ordinea tradiţională a oraşului.
    Stilistic însă, realism-socialismul a produs o deturnare de la căutările moderniste („înfierate” ca decadente) şi o revenire artificială la vocabularul clasicist, uneori preluat ad-litteram (cinematograful „înfrăţirea între popoare”, Bucureşti, arh. Nicolae Porumbescu - 1953), alteori mai mult sau mai puțin aluziv sau scenografic (casa sanatorială Olăneşti, arh. Gheorghe Pătraşcu, Liliana Dinescu - 1950, Opera Română, arh. O. Doicescu; teatrul de vară „23 August”, arh. P. Em. Miclescu, D. Marinescu - toate în 1953; cvartalele din Hunedoara sau din Drumul Sării, Cotroceni, Căţelu, din Bucureşti etc.). în acelaşi timp, prin căutarea „formei naţionale” a „noului conţinut”, momentul prezintă trăsături evidente de continuitate cu linia naţională interbelică, deşi sub o retorică diferită, ceea ce se reflectă şi în teoria arhitecturii.

Ana-Maria Zahariade