Istoria arhitecturii

    Perioada de deschidere şi relativă resincronizare
    Deschiderea, cu consecinţa ei mai târzie care reprezintă o relativă resincronizare cu lumea ideilor europene, e legată de moartea lui Stalin, de întărirea poziţiei lui Gh. Gheorghiu-Dej (ajutat de I. Gh. Maurer) în conducerea partidului unic şi a statului şi de relativa independenţă faţă de Moscova pe care noua echipă o câştigă treptat. „Calea românească de construire a socialismului”, forma de opoziţie a lui Dej faţă de politica lui Hruşciov, se va exprima în arhitectură prin respingerea arhitecturii staliniste şi prin revenirea la vocabularul şi ideile modernismului, deci şi prin redeschiderea faţă de lumea liberă şi cultura ei. În realitate, deşi politica economică de deschidere spre Occident, ca şi cea culturală de derusificare sunt reale, în arhitectură lucrurile sunt mult mai confuze şi mai paradoxale. Drumul către „reabilitarea” modernismului este deschis tot de Moscova, prin celebrul discurs al lui Hruşciov din 1954, în care loveşte în edificiul academic stalinist. Puţin dependentă față de „dicteul” de la Moscova. Paradoxal, orientarea cu caracter mai „naţional” care s-a prefigurat a făcut ca forurile de partid să accepte revenirea la limbajul modernist, probabil şi ca semn al vizibilităţii desprinderii de Moscova. în cadrul acestei schimbări, trebuie menţionat rolul convingător şi abil jucat de tânărul arhitect Cezar Lăzărescu, care, devenit apoi arhitect oficial al lui Gh. Gheorghiu-Dej, a preluat şefia unor proiecte importante (sistematizarea litoralului Marii Negre - început în 1956, aeroportul internațional Otopeni, primării şi hoteluri în diferite oraşe etc.), în cadrul cărora a dat ocazia să se afirme multor arhitecţi foarte tineri, de deosebită valoare (Dinu Gheorghiu, Gabriel Cristea, Anca Borgovan etc.). Dovadă că arhitectura  modernă a devenit arhitectură oficială stă faptul că vilele nomenclaturii, care s-au construit în cartierul rezidenţial de nord din București sau pe malul mării (Eforie, Mangalia etc.), au fost proiectate după toate principiile acestei arhitecturi. Construite fără mari constrângeri materiale, unele dintre ele reprezintă încă interesante realizări (micile imobile plurifamiliale de pe șoseaua Kiseleff, București, arh. T. Niga, L. Garcia, I. Șerban - 1956-1959).
    Deşi poate părea paradoxal în contextul acestui patos modernist, protecţia monumentelor istorice se instituţionalizează. Ea este, probabil, explicabilă prin reorientarea naţională a politicii de partid. Dar aici trebuie subliniat rolul jucat, încă de la sfârşitul perioadei staliniste, de un grup cultivat de tineri arhitecţi de stânga, aduşi în posturi de decizie de jocul politic. Deşi foarte conectaţi - din convingere - la Mişcarea Modernă radicală, aceştia au promovat o serioasă acţiune de protecţie a monumentelor istorice. în cadrul structurilor dedicate acestei activităţi, reînfiinţate instituţional în această perioadă, au lucrat arhitecţi de mare valoare (Ioana Grigorescu, Nicolae Diaconu, Eugenia Greceanu etc., avându-i ca mentori pe Ştefan Balş şi pe Grigore Ionescu) care, în timp, au restaurat, graţie unor importante investiţii de stat, un număr foarte mare de ansambluri şi monumente istorice (ansamblul mănăstirii Neamț, Dragomirna etc.). Această activitate de incontestabil profesionalism a supravieţuit tuturor fluctuaţiilor politice până în perioada Ceauşescu, altfel cea a cărei retorică naţională a fost cea mai incisivă, ceea ce nu dovedeşte decât arbitrariul şi nesiguranţa condiţiei de profesionalism în perioada comunistă.
    Acceptarea oficială a arhitecturii moderne a redeschis pentru o vreme calea unei evoluţii cvasinormale a arhitecturii româneşti, ceea ce, în condițiile unei treptate destinderi, o aparentă „liberalizare”, a dus chiar la conturarea, în jurul anului 1970, a unor direcţii de căutări originale. Până prin primii ani ai deceniului 8, s-au făcut investiţii deosebit de importante, multidirecţionate şi motivate: s-a construit un număr foarte mare de locuinţe, construcţii administrative (prefecturi, primării, centre de miliţie etc.), comerciale (mai ales magazine universale), clădiri pentru învăţământ (grădiniţe, şcoli, licee, facultăţi), de cultură (case de cultură, cinematografe, teatre), sănătate (mai ales spitale şi sanatorii), sport, turism, transport, birouri şi construcții industriale, toate menite să răspundă atât creşterii demografice, politicii de industrializare şi realelor lipsuri cantitative şi calitative ale fondului locativ şi dotărilor urbane, cât şi dorinţei propagandistice de a exprima superioritatea noii societăţi faţă de cea antebelică.  
    Ceea ce a caracterizat această perioadă a fost faptul că, în afara inevitabilului control politic, a existat un oarecare loc şi pentru gândirea profesională, ceea ce a făcut ca aceste investiţii (fără precedent în epocile anterioare) să fie realmente eficiente, în orice caz din punct de vedere cantitativ. Nu e mai puţin adevărat că multe dintre aceste investiţii găsindu-se sub semnul numărului mare, ele au făcut obiectul proiectării tipizate pe scară foarte largă  (locuinţele, şcolile, spitalele, unele clădiri industriale şi, în general, dotările de mică anvergură de alte tipuri: hoteluri, creşe, grădiniţe, cămine culturale etc), ceea ce a dus la o excesivă lipsă de diversitate şi de adecvare la caracteristicile locurilor. De altfel, tipizarea rămâne pentru multă vreme parte integrantă atât a retoricii profesionale, cât şi a celei politice, până la a face discriminarea culpelor imposibilă.
    Cel puțin la fel de discutabil este şi modul în care s-a intervenit în zonele centrale ale unor orașe, mai ales extracarpatice, în care fondul vechi a fost înlocuit (total su parțial) cu ansambluri moderne. E greu de decis cât din aceste avataruri ale modernismului românesc (obsesiva omogenizare şi pierderea specificului unor oraşe sau zone) s-a datorat unei deliberări mai subtile a politicului sau numai dogmatismului acestuia, şi cât gîndirii reductive a arhitecţilor şi tarelor generale ale gândirii moderne. în general, se poate afirma că în această perioadă, puterea nu a avut ingerinţe excesive în chestiunea formală/stilistică, ceea ce a permis arhitecţilor să urmărească, în măsura limitelor proprii, evoluţia arhitecturii în lume. Cu toate acestea, în lipsa unui climat stimulator de dezbatere teoretică şi de critică liberă, realinierea - atât cât s-a produs - s-a făcut prea mult prin preluare formală şi nu prin procesarea critică a discursului subiacent.
    Un rol important l-a jucat şi şcoala de arhitectură (Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, Bucureşti). Conservatoare în toată perioada interbelică, marcată dur de momentul stalinist, ea a reuşit să îşi schimbe orientarea în ciuda rigorilor politice: exponenţii de vârf ai generaţiei tinere de moderni, profesionişti cu mare deschidere culturală (A. Damian, rector mai multe legislaţii, M. Alifanti, O. Doicescu, H. Maicu, Gr. Ionescu, M. Caffe, T. Ricci, T. Niga etc.), devin profesori, iar în anii 1960-1970 învăţământul începe să asimileze tendinţele contemporane cele mai deschise (proces care se va închide în perioada următoare). Tot în această perioadă au început să se consolideze şi prestigioase echipe de concursuri de arhitectură (Dinu Gheorghiu, Gabi Cristea şi Const. Săvescu, George Filipeanu şi Strulovici, Anton şi Margareta Dimboianu, Victor Ivaneş, Toma Olteanu şi Const. Dobre etc.), Uniunea Arhitecților (continuatoarea postbelică a Societăţii Arhitecţilor) promovând o susţinută activitate în acest sens.
    Deşi relativ standard (mai puţin original decât cel din perioada imediat următoare războiului), modernismul sfârşitului deceniului al şaselea şi al deceniului al şaptelea a fost destul de divers şi practicat cu onestitate şi profesionalism: majoritatea construcţiilor adoptă un modernism de factură „stil internaţional” (construcţiile de la Eforie, Mamaia, şi alte staţiuni de pe litoral, printre care se remarcă restaurantul Perla de la Eforie, arh. C. Lăzărescu, L. Popovici, A. Solari-Grimberg - 1959; majoritatea construcţiilor spitaliceşti, construcţiile de locuit şi, nu în ultimul rând, multe construcţii remarcabile de fabrici şi unităţi de producţie), sau caută o expresivitate de factură structurală (Circul de Stat din Bucureşti, arh. N. Porumbescu, C. Rulea - 1960, gările din Constanţa şi Brașov, arh. Teonic Săvulescu şi Florin Ionescu şi cea din Predeal, arh. Ilie Rădulescu, Irina Rosetti - 1969, construcții industriale etc.). Dar se întâlnesc şi exemplare ale unui modernism de factură fascistă - sau poate un stalinism epurat - (Palatul Radiodifuziunii, Bucureşti, arh. Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci - 1960) şi ale unor formule solemn-decorativiste (Sala Palatului, arh. Horia Maicu, T. Ricci, Ignace Serban - 1960) etc.
    Spre sfârșitul deceniului al şaptelea, se poate vorbi de conturarea a trei direcții mai importante de evoluţie arhitecturală. Linia „stilului internațional” şi a expresivităţii structurale a persistat mai ales la construcţiile hoteliere (extinderea hotelului ARO, Braşov, arh. Iancu Rădăcină - 1963, hotelul Nord, Bucureşti, arh. Eugen Arvanitache - 1965, staţiunea Aurora, arh. Dinu Gheorghiu - 1974, staţiunea Jupiter, arh. Şerban Manolescu etc.) şi spitaliceşti (spitalul din orașul Oneşti, arh. Em. Machedon, Alice Lepădatu, Silvia Granet - 1965; spitalele din Suceava, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, M. Bunescu, A. Mureşan - 1965 şi Baia Mare, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, Silvia Granet; Institutul de inframicrobiologie, Bucureşti, arh. Margareta Dâmboianu, Alex. Şerbescu etc.), dar şi pe alte programe (Teatrul de vară la Mamaia, arh. A. Gringerg, Mina Laurian - 1962; Pavilionul de expoziţie al economiei naţionale, arh. Ascanio Damian, Mircea Enescu - 1964; Liceul de muzică din Timişoara, arh. Fackelman - 1965; aeroportul internaţional Otopeni, arh. Cezar Lăzărescu, Gabriel Cristea, St. Şteblea - 1970 etc.). Cea de-a doua linie evolutivă, care a încearcat să înglobeze experienţa formală brutalistă, s-a dezvoltat pe două căi. Una, mai singulară, care a promovat, după o formulă relativ analogă cu cea a brutaliştilor japonezi, o expresie arhitecturală mai îndrăzneaţă şi cu o anume originalitate locală, îl are ca reprezentant de seamă pe Nicolae Porumbescu (remarcabile rămân casa de cultură din Suceava şi primăria din Botoşani, proiectate la sfârşitul anilor 1960 şi, în mai mică măsură, primăria din Satu-Mare, proiectată ceva mai târziu, cu o excesivă pretenţie monumentală şi - prin aceasta - neadecvare la scara locului). Dar tot aici s-ar putea încadra şi clădirea Teatrului naţional din Bucureşti (arh. Horia Maicu, Romeo Belea, Radu Tănăsoiu - 1967-1970), clădire remarcabilă, cu un destin foarte trist. Cealaltă cale, mai frecventată, a încercat mai degrabă o altoire a unor elemente de factură brutalistă pe o arhitectură aparţinând primei linii evolutive, şi numără atât realizări de ţinută (extinderea Academiei Comerciale din București, arh. Cleopatra Alifanti - 1967-1970; Casa de cultură din Tîrgovişte, arh. N. Vlădescu; Primăria din Turnu Severin, arh. Ascanio Damian; Academia Ştefan Gheorghiu, Bucureşti, arh. C. Rulea - 1975 etc.), cât şi multe construcţii cu o arhitectură uscată şi/sau greoaie (primăria din Piteşti, arh. Cezar Lăzărescu - 1970, multe case de cultură în diferite orașe etc.). Cea de-a treia direcţie nu merge pe linia unor preluări formale, ci dezvoltă selectiv o sinteză a experienţelor anterioare într-o  arhitectură mai organică, mai originală şi mai bogată prin semnificaţiile care o leagă de situl specific. Exponentul de vârf al acesteia este Mircea Alifanti (prin proiectele prefecturii din Baia Mare - 1970 şi ale hotelului şi primăriei din noul centru din Bistriţa-Năsăud - 1972), unul dintre foarte puţinii arhitecţi români pentru care expresivitatea arhitecturii rezultă şi din preţiozitatea alcătuirii şi construirii detaliului. Dar tot aici trebuie incluse şi alte realizări precum hotelurile Alpin (arh. Iancu Rădăcină - 1969) şi Ciuca din Poiana Braşov, teatrul din Craiova (arh. Alex. Iotzu - 1974), teatrul din Tîrgu Mureş (arh. Const. Săvescu - 1974), Institutul Politehnic din București (arh. Octav Doicescu, Nicolae Perianu, Costin Pastia, Ştefan Lungu, Paraschiva Iubu, Carol Hacker, Petre Svoboda etc. - 1962-1972).
    Multe dintre realizările unicat ale acestei perioade pot sta decent alături de producţia medie de arhitectură din lume, dar, în general, unul dintre viciile de fond ale producţiei medii şi de masă a fost execuţia neîngrijită şi folosirea materialelor de slabă calitate pentru forme prea complicate, ceea ce s-a răsfrânt în comportarea proastă în timp a clădirilor. în plus, spre sfârşitul perioadei, se poate uşor constata o sărăcire generală a limbajului formal, pentru care clădirea Televiziunii române (arh. T. Ricci - 1973) şi Sala Polivalentă (arh. Cezar Lăzărescu - 1976) din Bucureşti, două investiţii importante la scară naţională, dar deosebit de uscate ca arhitectură, rămân emblematice.
    O altă dimensiune problematică a arhitecturii acestei perioade se referă la construcţia de locuinţe, care a ocupat o proporţie însemnată din investiţie şi, mai ales, din volumul de lucrări urbane. Acceptarea oficială a arhitecturii moderne a constituit unul dintre factorii care au dus la abandonarea abordării mai moderate a chestiunii locuirii şi au împins gândirea locuinţei urbane pe direcţia urbanismului liber şi a Cartei de la Atena. Desigur, a fost rezolvată pe moment dificila problemă cantitativă (accentuată - rămâne de văzut dacă excesiv sau nu - de industrializarea forţată a oraşelor), dar s-a dovedit a fi excesivă şi dăunătoare pentru evoluţia vieţii urbane. Exceptând cele câteva încercări punctuale de fuziune între locuinţa plurifamilială de joasă şi medie înălţime cu ţesutul urban tradiţional (cartierul Floreasca - 1949-1958 sau Căţelu - 1959, din București), după 1961, s-a trecut aproape în exclusivitate la construcţia de locuinţe plurifamiliale, majoritatea de înălţime mare, în mare parte tipizate, dispuse în marile ansambluri din zonele marginale libere sau slab construite ale oraşelor (Drumul Taberei, Balta Albă, Crângaşi, Berceni etc., în Bucureşti, Sf. Ion la Suceava, Ţiglina la Galaţi, Gheorgieni, Grigorescu şi Mănăştur, la Cluj, continuarea cartierului Steagu Roşu la Braşov etc.). împreună cu blocurile înalte de locuinţe tipizate cu care s-au reconstruit marile artere urbane de circulaţie (de exemplu, în Bucureşti, Calea Griviţei, bd. Dimitrie Cantemir şi Inelul 2: bd. Ilie Pintilie, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu etc.), marile ansambluri au sărăcit imaginea oraşelor româneşti, reducându-le caracterele distinctive şi omogenizându-le periferiile. în plus, marile ansambluri de locuit, cu blocuri foarte puţin variate, implantate într-un spaţiu verde „explodat” (conform principiilor compoziționale ale urbanismului liber), lipsite de o parte din dotările care ar fi trebuit să le deservească, sunt departe de a fi „cartierele-parcuri” dorite; ele au rămas simple „cartiere-dormitor”, prezentând o realitate problematică, în mare parte prost întreţinută şi a cărei reală integrare în viaţa oraşului este greu rezolvabilă. Construcţia pe scară largă a acestui tip de locuinţe şi zone de locuit a fost, încă de la început, în defazaj cu mersul gândirii europene, care, la momentul respectiv începuse să ridice grave semne de întrebare şi începuse să caute alte răspunsuri (desigur, după experienţa aplicării masive a acestui tip de dezvoltare, imediat după război).
    De aceea, dacă în multe privinţe arhitectura românească a acestei perioade a încercat, şi uneori a reuşit, să ţină pasul cu evoluţia arhitecturii în lume, în domeniul locuinţei urbane nu a existat niciun semn al asumării de către arhitecţii români a momentului de inflexiune de la sfârşitul deceniului al şaselea şi începutul deceniului al şaptelea din gândirea arhitecturală occidentală. Abia pe la jumătatea deceniului al optulea, au apărut astfel de noi puncte de vedere, consemnate şi în actele oficiale sub formula de „trecere de la faza predominant cantitativă la cea calitativă” a construcţiei de locuinţe. Dar aceasta s-a dovedit a fi o reacţie prea târzie pentru că ultimele două decenii de dictatură naţional-comunistă au făcut să crească presiunea politică asupra producţiei de arhitectură, ceea ce a îngrădit orice posibilitate de schimbare.

Ana-Maria Zahariade