Istoria arhitecturii

    Declinul
    Pe măsură ce voinţa lui Nicolae Ceauşescu de a da o expresie formală regimului său a devenit explicită, un noian de directive arbitrare şi contradictorii (de la documente oficiale ca Legea străzilor - 1971, Legea investiţiilor şi Legea sistematizării, până la cotidienele tracasări birocratice) nu au avut altă logică decât aceea de a traduce ideile primitive ale dictatorului, interzicând practic orice manifestare de profesionalism. Distrugerile de după cutremurul din 1977 au oferit un pretext în plus pentru instaurarea controlului total asupra arhitecturii, care a intrat astfel într-un inevitabil declin, accentuat şi de închiderea canalelor de informare. La fel s-a întâmplat şi în învăţământul de arhitectură.
    Declinul s-a manifestat treptat: limbajul a devenit tot mai uscat şi şi-a pierdut orice referinţă culturală, elemente cu aparenţă brutalistă s-au executat în tencuială pe faţadele clădirilor prea complicate, un decorativism sărăcăcios a înlocuit căutările reale, găsirea „specificului naţional” a constituit noua misiune transmisă arhitecților români, din ce în ce mai izolaţi de problematica contemporană. Ilustrarea cea mai elocventă se găseşte în majoritatea blocurilor sau altor construcții (cum ar fi hotelul Bucureşti din capitală, arh. P. Cosmatu - 1980), proiectate pentru a înlocui imobilele interbelice căzute la cutremur şi de a căror valoare sunt departe.
    Pentru prima oară după mai bine de un secol, Bucureştiul nu mai este focarul de răspândire a ideilor novatoare, care, mult rarefiate, se aglutinează pe ascuns prin alte centre culturale, cum ar fi Timișoara.  
    Dimensiunile declinului trebuie căutate în mai multe direcţii: (1) imixtiunea în domeniul stilistic: impunerea unui decorativism megaloman în căutarea unui monumentalism primitiv; (2) noul urbanism: modificarea fără motiv raţional a planurilor directoare ale oraşelor, numai după arbitrariul „indicaţiilor de sus”, anularea investiţiilor social-culturale şi înlocuirea lor cu hale alimentare (un program obsolet), elaborarea de uriaşe pieţe urbane tip în multe oraşe; (3) în construcţia de locuințe: obligativitatea folosirii învechitelor panouri prefabricate grele, reducerea tipurilor, introducerea unor standarde arbitrare, îndesirea blocurilor în cartierele deja construite etc.; (4) ştergerea trecutului: demolarea unui mare număr de monumente istorice în paralel cu desfiinţarea structurii instituţionale de protecţie a lor; (5) distrugerea satelor; (6) schimbarea faţadelor unor monumente, cum ar fi sluţirea Teatrului naţional din Bucureşti (unde arhitectul Cezar Lăzărescu a jucat un rol nefast); (6) „marile lucrări”: regularizarea cursului Dâmboviței, care i-a distrus potenţialul şi a sărăcit oraşul; metroul bucureştean, a cărui arhitectură este marcată de gusturile oficiale şi a cărui execuţie forţată şi-a spus cuvântul asupra calităţii şi, în fine, noul centru civic al Bucureștiului, cu Casa Poporului şi axul Victoria Socialismului, care au afectat ireversibil 480 ha dintr-o zonă veche valoroasă, provocând oraşului o rană greu de vindecat.
    În acest context, realizări ca restaurarea pieţii Unirii din Timişoara (arh. Şerban Sturdza), Casa ştiinţei şi tehnicii de la Râmnicu Vâlcea (1974-1982, arh. E. B. Popescu, Ştefan Lungu, Petre Ciută), Casa ştiintei şi tehnicii de la Slatina (1971-1986, arh. Dorin Stefan, Em. Barbu Popescu) sau Postăvăria română/București (1986, arh. Zoltan Takacz, V. Simion şi F. Echeriu), care se pot înscrie în spiritul unei arhitecturi normale, constituie excepţii cu atât mai remarcabile.

Ana-Maria Zahariade