Istoria arhitecturii

    Dificila revenire la normalitate
    Pe acest fond, reconectarea, după 1989, a arhitecturii româneşti la cultura arhitecturală europeană s-a dovedit a fi foarte dificilă, lucru care se reflectă în evoluţia ultimilor zece ani ai secolului. Revenirea la practica liberală a profesiunii, reprezentarea şi protecţia profesiunii în aceste noi condiții, întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor (şi a regulamentelor de construcţie aferente), refacerea listei de monumente istorice, a structurilor şi a unei legislaţii moderne de protecţie a lor, reclădirea unei culturi profesionale, conectarea la ideile contemporane, asimilarea critică a noilor tehnologii etc. sunt acţiuni de lungă durată, deci în curs. în plus, investiţia publică este aproape nulă, iar cea privată redusă încă. în afară de locuinţe (individuale şi imobile mici), arhitectura „minoră”, de amenajare interioară a diverselor tipuri de spaţii comerciale, deşi un program de „arhitectură efemeră”, a căpătat o tot mai mare importanţă ca loc al realelor căutări şi al experimentului. De asemenea, în lipsa spaţiilor de birouri şi a investiţiei încă reduse (s-au construit totuşi câteva, mai ales filiale de bănci, dar, în general, de slabă calitate plastică), conversia unor clădiri vechi în birouri pentru noile companii se constituie într-o preocupare benefică şi pentru întreţinerea oraşelor. După cincizeci de ani de întrerupere s-a reluat şi construcţia de biserici, aducând o nouă problematică, cu care arhitecţii nu mai erau familiarizați. Problematica proiectării spaţiului sacru ortodox rămâne încă un subiect deschis, pe care arhitecţii, ei înşişi începători în acest domeniu, au a-l negocia cu clerul, încă îngheţat într-un conservatorism excesiv. 
    În plus, noii clienţi funcţionează după tipul comanditarului comunist - pentru care arhitectul devenise o slugă obedientă -, ceea ce face dialogul foarte dificil. În aceste condiţii, cea mai mare parte a proiectelor şi construcţiilor executate nu au încă suficientă substanţă sau continuă inerţial decorativismul perioadei precedente; ca urmare, construcţiile interesante sunt puţine (multe rămânând în stadiul de proiect), și, cel mai adesea, de mică anvergură. Trebuie menţionate realizările atelierului Prodid (Şerban Sturdza, Radu Mihăilescu, Mihai Zegrea, Doina Sturdza, Ivănescu şi colaboratorii): orfelinatul din Timişoara, biserica reformată din Vucova, biserica martirilor din Timişoara, diverse conversii etc.), care, alături de alte ateliere cum ar fi Ioan Andreescu & Vlad Gaivoronschi (piaţa Badea Cârţan, vile în Timişoara, conversii diverse etc.), Radu Radoslav (facultatea din Lugoj), Mihai Botescu şi alţii, formează în jurul Şcolii de arhitectură din Timişoara (reînfiinţată în 1990) o mişcare regională care încearcă să reînnoade firele întrerupte ale evoluţiei. În Bucureşti, lucrările atelierului Dorin Ştefan (filialele BCR din Ghencea, nenumărate proiecte de vile şi conversii), ale noului atelier Westford, avându-l în frunte pe Vlad Arsene, revenit de la New York (Mindbank, Bucureşti), ale echipei Radu Teacă şi Florian Stanciu, reprezintă alte linii de căutări mature, rafinate şi originale. Acestea toate promit o nouă evoluţie a arhitecturii româneşti către secolul al XIX-lea.
    Evenimentele arhitecturale cele mai importante şi care ar trebui să aibă un impact considerabil asupra arhitecturii şi oraşului, le constituie însă cele două mari concursuri iniţiate de Uniunea Arhitecţilor din România (reactivată după declinul din perioada Ceauşescu) şi anume: sistematizarea pieţei Revoluţiei din Bucureşti - 1987 (premiul I: arh. Franz și Marina Echeriu din Innsbruck/Austria) și, mai ales, concursul internațional „București 2000”, organizat împreună cu Uniunea Internaţională a Arhitecţilor în 1986 (premiul I: atelierul condus de arh. Meinhart von GerKan din Hamburg, unul dintre cele mai mari şi de succes ateliere de arhitectură şi urbanism din Europa și din lume). Ele reprezintă o nouă deschidere oferită dezvoltării Bucureştiului şi garanţia evoluţiei arhitecturii româneşti pe o bază puternic fundamentată profesional.

Ana-Maria Zahariade