Istoria arhitecturii


    Arhitectura de factură romantică
    Pe la începutul secolului al XIX-lea, în arhitectura românească începe să pătrundă şi spiritul romantic, atât prin modele formale, cât şi ca impuls catalizator, determinând două tipuri de căutări stilistice. Pe de o parte, se situează o arhitectură bazată pe împrumuturi formale din diverse manifestări stilistice de factură romantică specifice unor zone ale Europei occidentale şi centrale (forme de neogotic, neoromantic şi alte forme neomedievalizante, diverse stiluri regionale, mai ales germane etc.), denumită generic arhitectură de factură romantică. Pe de altă parte, se găsesc căutările de valorificare în spirit romantic a arhitecturii populare autohtone. Dacă această din urmă orientare a stării romantice către elaborarea unei arhitecturi naţionale se va maturiza mai târziu (abia spre sfârşitul secolului), devenind o direcţie de căutări stilistice durabilă şi de sine stătătoare (a se vedea mai departe: arhitectura  neoromânească), arhitectura „importată” de factură romantică reprezintă, alături de arhitectura de factură clasicizantă, un moment incipient important în procesul de occidentalizare/modernizare a societăţii româneşti, caracteristic celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Spre deosebire de cea clasicistă, arhitectura de factură romantică manipulează un repertoriu morfologic heteroclit, format din elemente constructive şi decorative din arhitectura medievală europeană, după o sintaxă comportând o mare libertate compoziţională, în căutarea pitorescului. Rezultatul este o arhitectură spectaculoasă, cu atmosferă poetică, care este adoptată de multe reşedinţe boiereşti şi burgheze, mai rar de clădirile publice.
    Ca exemple mai reprezentative se pot cita: palatul Şuţu din Bucureşti (1831-1832), arh. Konrad Schwink şi Vitul, proiectat în spiritul Rundbogen german, intervenţiile de la mănăstirile Bistriţa, Tismana, Curtea de Argeş, Arnota, Antim, Negoieşti, Căldăruşani etc., datorate arhitectului Shlatter (care a jucat un rol deosebit de important şi ca restaurator, deşi, în spiritul vremii, el transmite monumentelor autohtone o expresivitate „gotică” nespecifică şi atmosfera nostalgică a castelelor create de romantismul german); fostul Spital militar şi Arsenalul Armatei din Bucureşti; palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa; cazarma Copou de la Iaşi; casa Liebrecht-Filipescu (1866, arh. Luigi Lipizer, veritabil creator de stil), Institutul meteorologic Filaret (1884), catedrala Sf. Iosif (1883, arh. Schmidt), sinagoga spaniolă şi Templul coral (1865), restaurantul „Carul cu bere” (1875, arh. Zigfried Kofczinsky), cele două edificii Rieber (terminate în primii ani ai secolului al XX-lea), palatul Cretzulescu, casa Grigore Cerchez, toate în Bucureşti; Palatul Culturii de la Iaşi (începutul secolului al XX-lea, arh. I. D. Berindei). O menţiune deosebită o merită ansamblul castelului regal şi parcului Peleş de la Sinaia (început în 1875-1880, arh. Doderer şi Schultz; completat fericit în 1896-1914, arh. Karel Liman), care imprimă stilul său pitoresc (în spiritul unei combinaţii eclectice de vernacular medieval german, renaştere germană şi alte componente stilistice de diferite facturi), întregii localităţi şi chiar zonei. Spiritul romantic se regăseşte şi în arhitectura funerară, în arhitectura de interior şi în mobilier. Dar mai ales, a dat un mare avânt arhitecturii peisagere: se amenajează atât multe grădini şi parcuri ale reşedinţelor elitei (dintre care numai unele s-au păstrat, dar documentele atestă un mare număr), cât şi grădini şi parcuri urbane publice. Grădini romantice, cum ar fi grădina Cişmigiu (începută pe la 1845, Carol Friederich Meyer) şi grădina Kiseleff (Carol Meyer, 1843), organizarea cimitirelor Bellu, Sf. Vineri, Ghencea, îşi au originea în acest tip de arhitectură. Mai târziu, parcul Carol (Redont), organizat pentru marea expoziţie din 1906, reprezintă expresia de vârf a pitorescului romantic.
    În Transilvania, arhitectura de factură romantică neomedievalizantă este mai organic legată de tradiţia arhitecturală locală şi este practicată de arhitecţi autohtoni. Marele arhitect al neogoticului este Antal Kagerbauer, autor al bisericii Sf. Petru (1846) şi al primăriei din Cluj (1843-1846), al aripii noi a castelului Banffy de la Bonţida (1855), al castelului Miko Imre de la Ocna Mureş şi al multor monumente funerare, urmat de arhitecţii Ferdinand Hottner (azilul Sf. Elisabeta din Cluj), Samu Pecz (palatul Szeky, Cluj), Janos Bohm, Kalman Rimanoczy, Gotfried Orendi etc.
    Atât arhitectura clasicistă, cât şi cea de factură romantică lărgesc considerabil aria formală a arhitecturii româneşti, scoţând-o de pe făgaşul restrâns al tradiţiei autohtone, dar în moduri diferite: dacă arhitectura clasicistă aduce în arhitectura românească rigoarea şi ordinea raţională ale tradiţiei clasice (pe teritoriul vechiului regat această tradiţie fiind aproape inexistentă), arhitectura de factură romantică aduce un surplus imaginativ şi o aplecare către farmecul arhitecturii trecute. Ambele direcţii dau roade mai târziu.

Ana-Maria Zahariade