Istoria arhitecturii

    Arhitectura eclectismului
    Fără să fie străin de spiritul romantic, eclectismul, în special în formele sale caracteristice academismului de şcoală franceză (academismul Beaux-Arts-ist), reprezintă un moment de sine stătător şi marcant în evoluţia arhitecturii româneşti şi a oraşelor, mai ales în vechiul regat. Bazat pe un „program” de adunare sistematică a elementelor rezultate în urma analizei diverselor arhitecturi, elemente pe care le recompune după principii istorice coerente, moduri tipologice caracteristice destinaţiei clădirii sau după asocieri bizare şi stimulatoare, eclectismul se bucură de un mare prestigiu, în ultimii cincisprezece ani ai secolului al XIX-lea. Dacă în importurile formale anterioare se poate depista o anumită nesiguranţă, desigur în legătură cu preluarea lor de la surse intermediare (uneori deja transformate) şi cu imaturitatea sistemului local de producţie de arhitectură, arhitectura eclectică este dintru început puternică şi matură, preluată cu profesionalism şi direct de la sursă. Cum perioada de maximă forţă a arhitecturii eclectice coincide cu un moment de vârf al construcţiei societăţii româneşti moderne, se poate spune că aproape întreaga structură instituţională a noului stat aparţine eclectismului. Cele mai multe şi mai importante clădiri publice eclectice s-au construit în Bucureşti, ocupând locuri cheie în noua concepţie urbanistică a oraşului, în legătură cu tăierea marilor bulevarde E-V şi N-S şi cu modernizarea Căii Victoria. Ele sunt proiectate iniţial de arhitecţi francezi, mai târziu de arhitecţi români, majoritatea cu studii la Ecole des Beaux-Arts, ceea ce menţine continuitatea şi unitatea stilului. în plus, construcţia eclectică în sine este suficient de flexibilă încât să poată îngloba fără perturbări interpretări diverse.
     Semnificative pentru arhitectura eclectică sunt o serie de clădiri publice, cum ar fi: partea veche a Băncii Naţionale (1883-1885, arh. Cassien Bernard, Albert Galleron şi sculptorul Ioan Georgescu), clădirea Ateneului Român (1886-1888, arh. Albert Galleron) şi galeria de artă de pe latura sa posterioară (arh. Leonida Negrescu), Şcoala de Poduri şi Şosele (dupa 1880, arh. Lecomte de Nouy, Cassien Bernard), Palatul de Justiţie (1890-1895, arh. A. Ballu, la interioarele căruia lucrează şi Ion Mincu), Ministerul Agriculturii (1896, arh. Louis Blanc), Institutul de Medicină şi Farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc), Casa de Depuneri şi Economii (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Poştelor (1900, arh. Alex. Săvulescu), Bursa de efecte (1910, arh. Şt. Burcuş), Camera Deputaţilor şi Cercul militar (începutul secolului al XX-lea, arh. Dimitrie Maimarolu), Fundaţiile Regale (terminat în 1914, arh. Paul Gottereau) etc., din Bucureşti, Palatul de Justiţie din Craiova (arh. Ion N. Socolescu), Teatrul Naţional din Iaşi (1896, arh. Fellner şi Helmer) etc.; precum şi multe reşedinţe, majoritatea luxuoase: casa Asan şi palatul Cantacuzino (arh. I. D. Berindei), casa Monteoru şi casa Vernescu (arh. Ion Mincu) etc., din Bucureşti; palatul Dinu Mihail (arh. Paul Gottereau) din Craiova etc. în plus, eclectismul arhitectural având legături genetice, formative cu eclectismul tehnic al secolului al XIX-lea, tot acestei facturi stilistice îi aparţin şi multe „construcţii inginereşti”, cum ar fi halele alimentare (hala Unirii - 1865-1870 şi hala Traian, arh. Giulio Magni - 1896, ambele în Bucureşti, halele din Ploieşti, arh. Toma T. Socolescu) şi gările din diverse oraşe (partea veche a Gării de Nord, din Bucureşti, gara din Burdujeni/Suceava, gara Ploieşti Sud etc.), a căror construcţie în număr mare a fost impusă de dezvoltarea economică a ţării. Eclectismul transilvan al aceleiaşi perioade este de o factură diferită, mai înrudit cu barocul central european. Teatrele naţionale din Cluj şi Oradea (arh. Fellner si Helmer), Universitatea din Cluj (1872), Palatul Culturii din Cluj, primăria din Oradea (1899-904, arh. Kolmar Rimanoczy) şi cea din Arad (1913, arh. Ludovic Szantary) sunt exemple semnificative.

Ana-Maria Zahariade