Istoria arhitecturii

    Căutările naţionale: Arhitectura neoromânească
    Arhitectura neoromânească reprezintă, alături de dezvoltări similare în muzică, literatură, arte plastice, una dintre  dimensiunile cristalizării unei culturi naţionale moderne. Deşi urmează şi se defineşte prin confruntarea cu prima etapă de modernizare (caracterizată prin importul cvasi-concomitent de modele clasiciste, neogotice şi neomedievalizante, eclectice, de factură Arta 1900), expresia căutărilor identitare nu ia iniţial forma unei crize, a unei reale contestări a acestor importuri. Până la primul razboi mondial, ea reprezintă mai degrabă un alt aspect al modernizării arhitecturii româneşti. Ideile care ghidează aceste căutări stilistice, încadrabile ca program ideologic în trama general europeană a căutărilor similare din arhitectura ultimei jumătăţi a secolului al XIX-lea, sunt susţinute, până la cel de-al doilea război mondial, de principala publicaţie de specialitate, revista Arhitectura (fondată în 1906). în acelaşi timp, conştientizarea valorii arhitecturii tradiţionale şi trezirea interesului pentru patrimoniul istoric se traduc şi în organizarea sistemului intituţional de monitorizare şi protecţie a acestuia: în 1909, se înfiinţează Comisiunea Monumentelor Istorice, în care activează de-a lungul timpului mari personalităţi ale culturii şi arhitecturii româneşti.
    Arhitectura neoromânească, mai degrabă o mişcare programatică decât un stil unitar, îşi începe dezvoltarea încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi domină primele două decenii ale secolului al XX-lea, luând locul eclectismului în preferințele oficiale. Este aplicată îndeosebi tipurilor de clădiri ale structurilor administraţiei locale (administraţii financiare, primării, vămi etc.), construcţiilor din investiţii publice (locuinţe ieftine, şcoli rurale, muzee, facultăţi, biserici - mai ales catedralele ortodoxe construite în Ardeal după 1918), dar este preluată şi de locuinţele luxuoase (vile şi chiar imobile de raport) şi de unele construcţii monumentale private (bănci). Repertoriul formal tradiţional utilizat pentru a crea un „stil naţional”, este foarte divers şi amalgamat şi este pus în operă de diferiţii autori conform propriilor selecţii, într-o anume relaţie cu tipul de program şi cu tipul de sintaxă. De aceea, apar şi mari diferenţe între stilurile individuale ale diverşilor arhitecţi. în general, se caută valorificarea unor elemente structurale şi decorative preluate din arhitectura vernaculară românească (stâlpi şi parapeţi de lemn, prispe, troiţe), balcanică (bovindouri cu console de lemn, geamlâcuri) şi chiar mediteraneeană (logii, pergole), din arhitectura bisericească moldovenească şi muntenească (tipuri de acoperişuri, paramenţi de zidărie, uşi de lemn, brâuri, ancadramente, medalioane de ceramică), din arhitectura brâncovenească (alternanţa de zidărie simplă cu ancadramente, parapeţi, intarsii decorative specifice din piatră) etc., precum şi a unor teme compoziţionale selectate din arhitectura zonală, care devin elemente de compoziţie specifice (tema culei-turn, tema foişorului, tema casei populare cu parter supraînalţat etc.). Acestea sunt puse în opera atât la scara lor originală, cât şi la scări monumentale, dacă tipul de clădire o cere. Sintaxa care administrează compoziţiile este, în general, academistă pentru clădirile monumentale, de factură tradițional bizantină (originară sau tradiţional românească) pentru clădirile de cult şi foarte liberă, organică, creatoare de pitoresc pentru clădirile de mai mică anvergură. Selecţia elementelor specifice este rar facută în sensul unei purităţi stilistice dictate de reguli bine precizate: de obicei ele sunt folosite sincretic, adesea chiar împletite cu elemente decorative sau structurale de factură clasică, neogotică, neomedievală, de factură Arta 1900, ceea ce face uneori dificilă încadrarea stilistică. De aceea, se poate considera că demersul sintactic este, în general, de factură eclectică, iar imaginea generală a acestei dezvoltări stilistice este sincretică şi pitorească în acelasi timp. Foarte permisivă şi cu un limbaj uşor de înţeles, arhitectura neoromânească se bucură de o mare popularitate şi se răspândeşte rapid în arhitectura domestică urbană anonimă. 
    Primul dintre principalii reprezentanţi, şi creator al acestei mişcări, este Ion Mincu (primul diplomat român al Ecole des Beaux Arts, Paris), a cărui arhitectură este cu certitudine un vârf, nu numai pentru arhitectura neoromânească, dar şi pentru întreaga arhitectura românească. Principalele sale lucrări sunt: casa Lahovary (1886), „Bufetul” de pe șoseaua Kiseleff (1892, după planurile întocmite în 1889 pentru pavilionul românesc la Expoziţia universală de la Paris), Şcoala Centrală de fete (1890), în Bucureşti, Palatul administrativ din Galaţi, băncile comerciale din Craiova şi Brăila. Linia stilistică deschisă de Mincu (numită şi „stilul Ion Mincu”) este continuată de puţini arhitecţi, printre care italianul Giulio Magni (şcoala primară Mavrogheni - 1895, gara de la Curtea de Argeş - 1898). Alţi reprezentanţi de seamă ai mişcării, fiecare creând propria linie stilistică, sunt: Petre Antonescu (Ministerul Construcţiilor - actuala Primărie a capitalei - 1906-1910, Palatul administrativ din Craiova - 1912-1913, banca Marmorosch-Blank - 1915-1923), imobilul pentru salariaţii Băncii Naţionale din Bucureşti, conacul din Ştefăneşti - Argeş etc.), Nicolae Ghica-Budeşti (Palatul pentru colecţiile Muzeului de Artă Naţională - 1912-1939, biserica greco-catolică din str. Polonă, biserica Cuţitul de Argint, casa Rosetti, toate în Bucureşti, liceul din Râmnicu-Vâlcea etc.), Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, multe locuinţe, dintre care celebra vilă Minovici din Bucureşti etc.), antrepriza lui Grigore Cerchez (clădirea veche a Institutului de Arhitectură - 1912-1927, corpul nou de la Palatul Regal de la Cotroceni şi multe case, dintre care remarcabila casă Disescu, din București), Florea Stănculescu (ansambluri de locuinţe ieftine, proiecte tip de locuinţe rurale, şcoli rurale, vămi, Palatul Agriculturii din Brăila etc), Statie Ciortan (multe clădiri ale administraţiei financiare în Bucureşti şi alte oraşe, Vama Poştei din Bucureşti), Constantin Iotzu (Casa corpului didactic, Bucureşti), Paul Smărăndescu (case particulare în Ploieşti, Bucureşti, Sinaia, imobile de raport), G. Cristinel (primăria din Banu Manta, Bucureşti, catedrala ortodoxă din Cluj), I. D. Traianescu, Toma T. Socolescu etc.
    După primul război mondial, arhitectura neoromânească începe să-şi piardă dimensiunea modernizatoare şi să se osifice, devenind treptat principala forţă conservatoare în opoziţie cu retorica și estetica modernismului. Deşi orientarea naţionalistă din ce în ce mai puternică a contextului politic favorizează evident neoromânescul (regulamentele pentru anumite zone ale Bucureştiului specifică obligativitatea utilizării unui „stil românesc”), realizările arhitecturale devin din ce în ce mai sterile sau fuzionează - uneori până la contrazicere - cu elemente stilistice de alte facturi, în căutarea unui pitoresc care atinge uneori bizareria.
    Pe de altă parte, ca un reflex (din ce în ce mai anacronic) al entuziasmului naţional al secolului al XIX-lea şi, poate, ca expresie paradoxală a unui complex de marginalitate, căutarea „specificului naţional” prezintă o continuitate aparte în dezvoltarea arhitecturală ulterioară, cu stranii şi recurenţe, însoţind retorici dintre cele mai diverse (de la cumpănite dubii faţă de radicalismul modernist până la specioase formule de propagandă naţional-comunistă) şi îmbrăcând forme la fel de diverse (de la elegante sinteze cu modernismul până la artificialitatea cea mai sterilă, de la lirism nostalgic până la primitivism brutal).

Ana-Maria Zahariade