Istoria arhitecturii

    Sinteză critică?
    În paralel, fondul tolerant şi sincretic al modernismului românesc permite şi o interesantă conciliere (atât teoretică, cât şi formală) cu căutările originale ale unui spirit naţional în arhitectură. în general, în proiecte de mică anvergură (locuinţe, cluburi etc.), arhitecţi ca, în primul rând, Octav Doicescu, principalul reprezentant al acestei linii stilistice (cartierul U.C.B., biblioteca şi clubul nautic din parcul Herăstrău, din Bucureşti, multe vile etc.), dar şi Henriette Delavrancea-Gibory, Ion Boceanu, Horia Creangă, Duiliu Marcu etc. realizează fără ostentaţie un pitoresc modern, cu elemente de factură vernaculă. În afara calităţilor arhitecturale incontestabile, ceea ce face ca această arhitectură să fie mai notabilă decât un simplu compromis abil (ceea ce ar putea părea din punctul de vedere al avangardei), este faptul că ea începe să aibă şi o teorie subiacentă. Din punct de vedere teoretic, expresia acestei concilieri se găseşte şi în paginile revistei Arhitectura scrise de Florea Stănculescu (redactor al revistei pentru o anumită perioadă), dar mai ales în teoria critică originală dezvoltată de G. M. Cantacuzino. El susţine că adevărata arhitectură naţională nu se va putea realiza decât după ce arhitectura românească va fi absorbit lecţia funcţionalismului, pe care îl consideră o metodă impusă de spiritul timpului, dar care trebuie să fie decantată prin filtrul tradiţiei. În mod special, cea din urmă chestiune situează acest tip de căutări, aparent minore, într-o zonă pe care astăzi am numi-o regionalism critic; este ceea ce urmează să confirme sau infirme cercetările viitoare.

Ana-Maria Zahariade