Istoria arhitecturii

    Arhitectura de după cel de-al doilea război mondial
     Cel de-al doilea război mondial întrerupe sensul evoluţiei arhitecturii româneşti nu numai prin consecinţele economico-sociale ale unei conflagraţii de asemenea anvergură (întreruperea activităţii de construcţie, distrugerea fondului construit, sărăcie etc.), ci - mai ales - prin schimbările politice majore care îi urmează şi care produc reale mutaţii în producţia de arhitectură. Dovadă stă faptul că punctul de fractură în evoluţia arhitecturii nu se situează imediat după război, ci după ce se produce schimbarea de regim. La o primă privire asupra marii majorităţi a clădirilor construite după război, s-ar părea că, aşa cum s-a întâmplat aproape în toată Europa, dezvoltarea arhitecturală postbelică se înscrie grosso modo pe linia de aplicare pe scară largă a modernismului în formula sa radicală şi a „consumului noului limbaj” (sau după alţi autori, a „transformării Mişcării Moderne într-un stil”). Totuşi, o cercetare mai atentă relevă o dezvoltare curioasă, a cărei filiaţie cu evoluţia arhitecturală anterioară pare că se pierde, aşa cum se pierde şi ideea sincronizării cu evoluţia arhitecturii din lumea liberă. Descifrarea logicii noii dezvoltări nu mai decurge cu uşurinţă, momentele cheie sunt neaşteptate, ele intră în zona unei subordonări totale faţă de turnurile comunismului local, care le imprimă sensuri lipsite de consistenţa internă pe care evoluţia de până la război o dovedise, fără îndoială.
    Schimbările fundamentale din planul politic antrenează atât fenomene economice şi sociale specifice, cât şi schimbarea radicală a modului de exercitare a meseriei, ceea ce conferă evoluţiei postbelice dimensiuni proprii. Astfel, instaurarea „socialismului de stat” subordonat Moscovei, industrializarea forţată, planificarea centralizată, care înglobează şi activitea de construcţie (în 1952, se înfiinţează Comitetul de stat pentru arhitectură, construcţii şi urbanism), climatul general de represiune etc. atrag înlocuirea totală a investiţiei private cu cea de stat (având ca urmare şi dispariţia mecanismului de reglaj al comenzii caracteristic unei economii de piaţă), desfiinţarea practicii liberale a meseriei (urmând ca aceasta să se desfăşoare numai în marile institute de proiectare specializate), înlocuirea naturalei concurenţe profesionale cu promovarea după criterii politice, închiderea culturală faţă de Occident etc. Toate acestea nu numai că slăbesc puterea comunităţii arhitecturale (şi aşa destul de tânără) şi subordonează într-o măsură uriaşă deciziile profesionale deciziilor politice, dar introduc şi o mare doză de arbitrariu, care rămâne o dimensiune subiacentă a arhitecturii perioadei comuniste, încă greu de evaluat. În acelaşi timp, toate se repercutează şi la nivelul formelor în moduri multiple: de la schimbările aduse de planificarea economică în tipurile de construcţii şi anvergura investiţiilor (unele tipuri de programe dispar - de exemplu, imobilul de raport -, altele se construiesc pe scară mare - cum ar fi marile construcţii industriale, locuinţa economică multietajată, casele de cultură etc.), până la intruziunea politică în modul efectiv de a face arhitectura şi oraşul („dicteul” politic privind expresia plastică, arhitecturală şi urbană este prezent pe tot parcursul perioadei, cu intensităţi şi nuanţe diferite). Astfel, dezvoltarea postbelică a arhitecturii româneşti se dovedeşte mai sensibilă la fluctuaţiile politicului decât la evoluţia ideilor arhitecturale în lume, devenind - într-un fel - istoria unei drame a meseriei, încă insuficient cercetată.
    De aceea dezvoltarea arhitecturală din această perioadă este dificil de „geometrizat” strict din punct de vedere formal. Desigur, sub semnul prudenţei şi punând în paralel producţia de arhitectură cu evoluţia contextului politic se pot evidenţia câteva segmente de timp în care evoluţia formelor arhitecturale urmăreşte o anumită logică internă: (1) perioada „reconstrucţiei”, până spre sfârşitul anilor 1940; (2) interludiul realismului-socialist, până după mijlocul anilor 1950; (3) perioada de deschidere şi relativă resincronizare, aproximativ până în prima jumătate a deceniului 8; (4) perioada de închidere şi declin, până la revoluţia din 1989; (5) perioada „refacerii”, din 1990 până astăzi. În pofida eventualelor similitudini, logica acestor segmente rămâne distinctă de cea a dezvoltării arhitecturii în lumea liberă.

Ana-Maria Zahariade