Istoria arhitecturii




    Primul discurs anti-stalinist?

    Discursul pe care l-a susținut Nikita Hrușciov în 1956, la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, este considerat în general drept primul pas către destalinizarea URSS-ului și a celor mai multe țări satelit ale sale. Textul acesta poate fi văzut, în cele din urmă, ca primul atac concret împotriva stalinismului, lansat de la cel mai înalt nivel al autorității sovietice. 
     Discursul susținea nevoia imperioasă de a industrializa tehnologiile de construcție, punând accent pe standardizare și tipizare, pe prefabricate și producția în masă a elementelor  structurale. Ca rezultat imediat al noilor tehnologii și al producției industriale, liderul sovietic insista asupra ideii de a schimba felul în care trebuia proiectată arhitectura. Astfel, arhitectura a ajuns să fie plasată pe locul al doilea, în urma construcției, fiind o consecință a acesteia. Această răsturnare a ierarhiilor sugera respingerea situației existente înainte de 1953 în domeniul construcțiilor.
     Apoi, Hrușciov a trecut la criticarea monumentalismului edificiilor staliniste. Principalele ținte vizate erau natura unică a acestor edificii și aerul lor de construcții ,,sacre.” În schimb, liderul sovietic a subliniat aproape exclusiv programele sociale, în special cele colective, sub forma locuințelor în masă. De atunci înainte, singurul criteriu după care urmau să fie judecate aceste ansambluri rezidențiale era costul unui metru pătrat de construcție, în detrimentul criteriului anterior – cantitatea de tencuială de pe fațade.
     Chiar dacă nu a propus în mod explicit constructivismul ca ideologie și estetică renăscută din cenușa martiriului stalinist, Hrușciov l-a numit ,,țintă falsă”: liderului sovietic  i se părea că lupta împotriva avangardei era o perdea de fum ce acoperea calitatea precară a arhitecturii staliniste.  
     Începând cu 1957, arhitectura stalinistă a ieșit practic din cadru, atât în Uniunea Sovietică, cât și în majoritatea sateliților acesteia. Câteva pavilioane ale Expoziției Sindicatului Fermierilor din Moscova (descrise pe larg de către arhitectul-șef, A. Jukov, în Arhitektura SSSR 7/1954, respectiv în Arhitectura RPR 9/1954) au fost încheiate după moartea lui Stalin[i]. Casa Republicii Sovietice Federative Socialiste (RSFS) Ruse din cartierul Krasnopresnenskaia a fost ridicată urmând îndeaproape proiectul realizat înainte de 1954, fiind însă lipsită aproape complet de ornamente. Stadionul Central Lenin/ Complexul Sportiv Lujniki (1956, proiectat de A. V. Vlasov, arhitect-șef al Moscovei, în 1954, ,,un arhitect bun, care însă nu-și arată toată forța uneori”, spunea Hrușciov într-un discurs) reamintește de edificiile de dinainte de război, precum Stadionul Dinamo al lui Boris Iofan, continuând factura clasicistă, dar lipsit de ornamentele excesive ale construcțiilor de după 1948.
     Conform hotărârii Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), din 4 noiembrie 1955, ,,elementele stilistice inutile” au fost în cele din urmă  eliminate oficial din discursul arhitectural și, pe parcursul anului 1956, proiectele anterioare au fost ,,epurate.” După cum arată un text din 1958, semnat de secretarul general al Uniunii Arhitecților Sovietici, P. Abrosimov, astfel se puteau economisi zece miliarde de ruble, adică 2% din costul total (Arhitektura SSSR 5/1958, 23-5). În 1956-57, Gosstroi (autoritatea de stat care reglementa construcțiile) și Uniunea Arhitecților Sovietici au organizat noi concursuri pentru construirea standardizată de locuințe și edificii publice. Țelul urmărit era reducerea costurilor cu 8-11%, într-o primă etapă. Apoi, prin aplicarea reglementărilor adoptate în 1957, privind construirea apartamentelor unifamiliale, din prefabricate și prin intermediul tipizării (,,Tipizarea a devenit coordonata principală în dezvoltarea construcțiilor și a arhitecturii în Uniunea Sovietică” – Abrosimov, 23), trebuia să se atingă pragul de 15% în economisirea costurilor (în comparație cu costurile unor clădiri similare în epoca lui Stalin), pe de o parte, iar pe de alta se dorea soluționarea construirii locuințelor în URSS, într-un interval de un deceniu. Conform lui Ockman și Eigen, care văd, oarecum, în discursul lui Hrușciov un posibil text modernist (1993, 184), următoarea consecință a fost că aproape 70% din elementele folosite în construirea clădirilor erau prefabricate, până la 25% în 1950. În 1948, Academiei de Arhitectură i se ceruse să prezinte prototipuri pentru diverse clădiri, însă această măsură nu a condus la o adevărată standardizare, după cum decretase Hrușciov. Rezultatul a fost apariția a 50 de tipuri distincte de apartamente și a 200 de tipuri (nu mai puțin!) de clădiri publice, fiecare cu setul său ornamente și detalii ,,tradiționale și naționale.” După 1954, s-a pus capăt acestei ,,risipe”!
     În toate țările satelit au avut loc lucruri relativ similare cu cele din URSS. Letonia, de exemplu, a avut propria alternativă de realism socialist, după 1954. Tradiția scandinavă modernă, în special cea finlandeză, prezentă în arhitectura baltică după anii 1960, a fost de asemenea o formă subtilă de a marca diferențele de identitate față de Rusia sovietică. Totodată, știm că în Ungaria, anul 1956 a reprezentat momentul precis când realismul socialist a încetat să mai constituie dogma artistică. Împrejurările au făcut ca edificarea unui turn similar cu cel din Moscova sau cu Casa Scânteii din București să fie atât de mult amânată în Ungaria și Germania de Est, sub pretextul căutării celui mai potrivit loc din oraș, încât, după  1954, nevoia de a construi o astfel de structură a dispărut. Destinele individuale sunt și ele grăitoare. Rimanockzy a lucrat înainte de război ca modernist, iar în timpul stalinismului ca promotor al realismului socialist (Universitatea din Budapesta), pentru ca, după 1956 să revină cu seninătate la modernism. Mai mult, partidul lui Kadar evita în mod deschis să se mai amestece în chestiunile estetice. 
În Germania de Est, sub presiunea proiectului Interbau din Berlin, de reconstruire modernă, partidul a decis, în 1959, să inițieze propria reformulare (modernistă) a Berlinului de est. După 1960, arhitectura Bauhaus și planificarea urbană CIAM au devenit modele standard de proiectare în întreaga Europă de Est.
 



[i]Construcția a fost avariată ca urmare a atacului lui Elțin asupra Parlamentului rus, în 1992.
 

Augustin Ioan, 2017