Istoria arhitecturii




    Post-stalinism? Modernism?

     Modernismul arhitectural românesc a fost o prezență fluctuantă din pricina presiunii politice prin prisma căreia a fost filtrat. Mai exact, orice etapă oarecum mai relaxată a fost marcată de întoarcerea la modelele anterioare ale funcționalismului local: anii 1960 au reluat arhitectura programelor de locuințe în austerul stil Bauhaus sau arhitectura oficială, proiectată de Duiliu Marcu. Fenomenul a survenit și în literatură, când, după perioada realismului socialist, a urmat o revenire la modernismul interbelic al lui Arghezi, Blaga și Barbu și încercarea de a relua literatura din momentul hiatusului. Era, la urma urmelor, un gest de revoltă și o întoarcere la normalitate, ca și cum perioada stalinistă ar fi trebuit, de fapt, să fie uitată.  
    Este limpede că după discursul anti-stalinist al lui Hrușciov, din 1954, primul impuls a fost să ,,privim înapoi” pentru a depăși decalajul indus de realismul socialist în discursul est-european. Însă sursa acestui ,,retrospectivism” a variat de la o țară la alta. România a oscilat o vreme între dualismul ,,clasicism epurat/modernism clasicizant.” Adică ilustrul Stil Carol al II-lea (a se vedea articolul cu același titlu, semnat de I. D. Enescu, din Architectura 2/1939, pp. 4-5). Susținătorii acestuia s-au inspirat din arhitectura italiană ,,fascistă” (Picentini, Michelucci, Libera, Terragni), nu în ultimul rând din motive ideologice: și români erau un popor latin, iar identitatea originii trebuia să fie marcată și prin arhitectură. Arhitecți precum Duiliu Marcu și Tiberiu Ricci, care avuseseră o carieră dinamică înainte de război, proiectând edificii pentru autoritățile de atunci, au avut astfel șansa de a lucra din nou după interludiul stalinist relativ scurt. Marcu a devenit chiar președinte al Uniunii Arhitecților, înființată în urma decretului din 13 noiembrie 1952, emis de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Trebuie să remarcăm aici că decretul din 23 aprilie 1932 a avut efecte similare în Uniunea Sovietică. Ricci, care este, se pare autorul unora dintre operele născute în atelierul lui Duiliu Marcu, a proiectat după război Casa și Sala Radio (fostă Nuferilor, actualmente strada General Berthelot) în aproape același fel în care concepuse studioul lui Marcu Administrația Monopolurilor înainte de război. Sala Palatului (alături de Palatul Regal) reamintește de ,,palatele” clasicizante ale lui Marcu din Piața Victoriei, deși este tributară mai mult limbajului funcționalist[i] decât modelelor interbelice, în vreme ce blocurile de apartamente din zona noii piețe a palatului amintesc de severa estetică Bauhaus.[ii]
Un exemplu grăitor al acestui ,,modernism clasicizant” este blocul de apartamente Romarta Copiilor, o clădire de locuințe și magazine, situată vizavi de Clubul Central al Armatei. În 1954, s-a organizat un concurs pentru proiectarea pieței din fața Clubului Armatei și a fațadelor din zonă. Proiectul numărul 18 a câștigat locul al II-lea (arhitecți Alex Zamfiropol, Alex Hempel și echipa). Toate proiectele cărora li s-a acordat un premiu sau o mențiune s-au bazat în mare măsură pe modelul sovietic al arhitecturii realist-socialiste. Cu toate acestea, în cele din urmă, clădirea a fost ridicată[iii] urmând o compoziție simetrică, cu pilaștri pe toată suprafața parterului, vocabular ce aparține mai degrabă anilor 1930 decât epocii staliniste.[iv]
În România, destalinizarea nu a fost un proces atât de brusc ca în Ungaria. Trecerea de la realismul socialist la modernismul sec al anilor 1970 a survenit treptat, după o perioadă de ,,polenizare.” În acei ani, curentele interbelice precedente – neoclasicismul, clasicismul esențializat, modernismul clasicizant – au fost reluate, arhitectura vernaculară a revenit în centrul atenției, iar limitele discursului au acceptat în mod forțat austeritatea seacă a stilului Bauhaus. Grigore Ionescu a subliniat ideea într-o altă formă: în timpul planului cincinal dintre 1955-1960, acest reputat istoric a observat o îndepărtare radicală de ,,metodele de proiectare caracterizate de înțelegerea arhaică și îngustă a relației dintre formă și context, atât în arhitectură, cât și în planificarea urbană.” (1969, p. 59). Mai mult, perioada din preajma discursului lui Hrușciov a reprezentat ,,o etapă pregătitoare pentru amplele planificări urbane și lucrări de construcție care aveau să survină, pe o scară mai largă, după 1960.” (Ibid.)
A doua jumătate a anilor 1950, marcată de mișcarea din 1956 din Ungaria și de o accentuată preocupare socială din partea Partidului Muncitoresc Român (PMR), a condus la conștientizarea, la nivel oficial, a problemelor majore ale țării în domeniul arhitecturii și al planificării urbane. Plenara PMR din 26-28 noiembrie 1958 blama vehement reacția înceată a industriei construcțiilor față de problema economică (,,Să construim locuințe ieftine și de calitate!”) și caracterul retrograd al planificării urbane. Cuvântarea lui Gheorghiu-Dej din cadrul acelei plenare rezuma teoria preferată în raport cu construcțiile și arhitectura din perioada lui Hrușciov. Numărul imens de locuințe (sociale) construite depășea cu mult capacitatea industriei materialelor de construcții și, din acest motiv, pe lângă altele, bugetele erau deseori semnificativ depășite. ,,CRITERIUL PRINCIPAL ÎN CONSTRUIREA LOCUINȚELOR ESTE COSTUL!” (ibid., majuscule îngroșate în original, n.m.) Gheorghiu-Dej trâmbița, ca un ecou întârziat, exigențele trasate de conducătorul sovietic în decembrie 1956. Nimic nou, nicio inițiativă locală, autohtonă, fiind limpede că mesajul lui Dej era doar ușor defazat în raport cu cel al tovarășului său sovietic.
Prefabricatele, atât de dragi lui Hrușciov, au fost, într-adevăr, cuvântul cheie în realizarea imensului program de modificare a mediului. Uniunea Sovietică a venit la Bruxelles (1957) cu o serie de proiecte standard și construcții prefabricate. A avut loc chiar și o expoziție internațională de proiecte standard, în Berlin[v] (23 octombrie – 10 noiembrie 1957), în vreme ce în țară au fost lansate câteva concursuri de proiectare a construcțiilor sociale standard și chiar a clădirilor administrative standard.
După cum sugerează cercetările profesorului Nicolae Lascu, ,,această defazare” însemna (totodată) că Bucureștiul continua să se încadreze în limitele legislației și practicilor  urbane de dinainte de război. Astfel, domnul Lascu subliniază ,,absența, până la începutul anilor 1960, în cazul majorității localităților urbane, a unei scheme de planificare urbană(…) Cu alte cuvinte, demolarea/modernizarea orașelor a început prin intervenții izolate, nefiind posibil să se facă nicio corelare între ele” (Lascu, 1995, p. 174). Se pare că puținele încercări de a trasa un nou plan urban pentru București au dat greș, deși toate proiectele publicate îl invocau insistent și îl urmau cu exactitate, în ciuda faptului că nu exista așa ceva! Există totuși două menționări clare: prima este schița unui master plan pentru dezvoltarea Bucureștiului, așa cum a fost prezentată în 1958, la Congresul Uniunii Internaționale a Arhitecților (UIA), din Moscova, având ca temă ,,Reconstruirea orașelor: 1945-1957”, iar cealaltă are ca obiect proiectarea unei ,,piețe” în centrul istoric, dar și aceasta este indirectă; atât clădirea Lufthansa de pe Bulevardul Magheru, cât și turnurile gemene, Eva-ONT, de vizavi, sunt în așa fel concepute încât să permită ca bulevardul să treacă pe lângă ele, respectiv printre ele. În mod similar, în același plan este reprezentată dezvoltarea străzii Știrbei Vodă, în secțiunea care duce spre Academia Militară (deși, în cazul acesta, principalul obstacol este faptul că avem în față planul resuscitat, de dinainte de război, al lui Duiliu Marcu). De fapt, există mărturii orale, strânse în timpul studiului, conform cărora se folosea încă planul redactat cu două decenii înainte, ceea ce aruncă o lumină nouă asupra ideii de continuitate între cele două momente, cel de dinainte de război și cel care a urmat imediat perioadei staliniste.
     Plenara din 8-10 februarie 1959 condamna, în stilul lui Hrușciov, ,,exagerările estetice” care neglijau ,,factorul economic” în construirea locuințelor. Pe de altă parte, în același document, când se vorbește despre lipsa de consecvență a planificării urbane, CSCAPUx și conducătorii partidului se concentrau asupra situației marilor ansambluri de locuințe sociale: grupurile de construcții erau fie prea răzlețe, fie prea mici, densitatea lor era prea scăzută și lipseau dotările. În același an, 1959, s-a pus accentul pe așa-numita ,,dezvoltare a teritoriului național.”. Aceasta va deveni tendința prioritară în reformularea conceptului de mediu autohton, mai amplă și mai radicală până în 1989.
     Unul dintre primele proiecte destinate ,,să amelioreze realitatea accidentală, irațională” a fost dezvoltarea litoralului Mării Negre. Existau proiecte în acest sens dinainte de 1954, pentru Mamaia, Năvodari și Vasile Roaită. Erau coordonate de unicul Cezar Lăzărescu, enfant terrible al modernismului românesc de după război, ajuns la conducerea echipelor de proiectare, al unor instituții relevante și care se înțelegea de minune cu autoritățile. La mijlocul anilor 1950, proiectele acestea au fost resuscitate și au căpătat elan, dar abia în anii 1960 și 1970 aveau să fie implementate viguros, ,,terraformând” întregul litoral. Examinarea proiectelor pentru Năvodari, Eforie, Vasile Roaită, Mangalia și, mai târziu, Mamaia, furnizează descrierea precisă a tuturor etapelor prin care a trecut arhitectura românească în anii post-staliniști. De la liniile pur socialist-realiste ale stațiunii Năvodari, ridicată cu ajutorul muncii forțate a deținuților politici din lagărul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, și Hotelul București din Mamaia (care putea fi foarte bine creat de orice arhitect dinainte de război, fiind, de fapt, opera arhitecților I. și C. Ghitulescu, A. Corvatescu) pe de o parte, până restaurantul Perla (1959), restaurantul-club din Eforie (1957-58) sau restaurantul în stilul lui Niemeyer, de pe digul din Mangalia (1959), contemporane cu arhitectura timpului lor, pe de altă parte, există o transfigurare radicală în felul în care percepeau arhitectura echipa lui Cezar Lăzărescu și ceilalți arhitecți care au lucrat pe litoral. Acești creatori s-au eliberat de temele oficiale, de simetriile rigide și de clasicismul care nu se potrivea cu rolul recreațional, abordând modernismul, pe alocuri de-a dreptul radical și oarecum inadecvat imaginii pitorești la scară redusă, în colaborare cu mediul înconjurător, pe care îl presupunea locul edificiilor.
     Arhitectura de pe litoral (continuată chiar și după perioada studiată aici, prin proiectele din Olimp, Neptun, Saturn și Cap Aurora) este, cel mai probabil, cel mai important și mai consecvent fenomen, pe lângă București și centrele civice ale țării, pentru o mai bună înțelegere a arhitecturii românești de după război; mai mult, include unele dintre cele mai aclamate clădiri ale perioadei.  
     În mod similar, arhitectura vernaculară a intrat din nou în prim-plan, ca sursă de inspirație posibil ,,uitată” sau, mai bine spus, excesiv ideologizată. Informațiile furnizate de către arhitecții perioadei mai sus menționate pentru studiul de față au – indirect dovedite de textele publicate în perioada respectivă – sugerează că arhitectura românească populară era considerată ,,de stânga.” În disputa legată de felul în care trebuiau să fie construite edificiile reprezentative după perioada stalinistă, între tendința bizantină (promovată de arhitectul Simotta de la Palatul Patriarhal) și cea țărănească, autohtonă, a ieșit triumfătoare cea din urmă, din motive ideologice, fără îndoială. În vreme ce prima sursă era privită cu suspiciune, fiind arhitectura ,,claselor străine, exploatatoare” (să ne amintim că, după Stalin, viața politică avea și o conotație naționalist-șovină), arhitectura populară, adică arhitectura ,,claselor exploatate” părea pozitivă tocmai prin datele sale genetice.
     Vernacularul a devenit o posibilă sursă de ,,raționalitate” (adică a modernității, din perspectiva cuvântării lui Hrușciov: utilizarea eficientă a materialelor, austeritatea ornamentelor) și, prin urmare, putea să marcheze din nou discursul arhitectural ,,urban”, care își respinsese o vreme rădăcinile naturale.[vi] Vernacularul avea să fie capabil să explice propensitatea pentru rațiunea noii arhitecturi socialiste, contribuția teoretică așa-zis ,,cosmopolită” nemaifiind necesară. Nicolae Porumbescu & școala sa locală de la Iași, ca și naționalismul arhitectural al lui Constantin Joja (exonerat de vina de a fi aparținut extremei drepte în perioada interbelică și ,,recuperat” pentru a se putea alătura noului spirit naționalist al politicii culturale românești) și-au extras seva din sloganul ,,arhitectura vernaculară este de stânga și în același timp o arhitectură națională autentică.” Logica textului pe care Radu Crăiniceanu l-a dedicat noii arhitecturi ,,populare” de pe Calea Jiului este ,,reparatorie” deopotrivă la adresa vernacularului, cât și a arhitecturii ,,raționale”, moderne.
În profunzimea sa, vernacularul conține și atribute morale: pe lângă ,,fondul aperceptiv” străvechi (N. Porumbescu) – o nouă denumire dată ,,matricei” blagiene – arhitectura populară absoarbe și raționalizează (optimizând, ponderând) influențele arhitecturii urbane / culte. Țăranii nu urmăresc orbește modele străine, pieritoare (au, adică, mai mult spirit critic decât locuitorii orașelor). Desigur, există influențe și tendințe înnoitoare, dar ,,îmbunătățirile le asimilează timp de generații, fiind neîncrezători în anumite noutăți și aventuri tehnice” (idem). Între 1955-57, s-au ridicat locuințe minimale (Șoseaua Mihai Bravu, București, arhitect T. Niga și echipa sa) într-un spirit similar – deopotrivă modern și arhaizant, pentru că arhaicul este redescoperit ca o posibilă sursă a modernului. Justificarea lor este dublă: pe de o parte, apartamentele de o cameră și-ar avea originea ,,în locuința noastră tradițională”, pe de alta ar relua teme comune arhitecturilor cu experiență în domeniu –  nu se precizează care. Dar contextul arată că nu au legătură cu cele ale lagărului socialist.
     Este această tendință autohtonă consecința discursului deja menționat? Răspunsul este doar parțial pozitiv. Aparenta celebrare a ,,trăsăturilor naționale”, lipsită de orice conținut specific pentru a putea împodobi tiparul socialist, a saturat totodată discursul estetic/politic stalinist asupra arhitecturii, explicând, de pildă, prezența detaliilor ornamentale brâncovenești pe Casa Scânteii și a celor dobrogene pe casele sociale înșiruite de la Năvodari, construite în aceeași perioadă. Desigur, nu există case înșiruite în Dobrogea vernaculară, astfel încât trăsăturile specifice sunt reduse la ornamentație. În România era greu de invocat vreo tradiție națională clasică, așa cum s-a întâmplat în RDG, unde Schinkel a devenit degrabă figura paternă a noului stil ,,socialist”,  varianta locală a realismului socialist sovietic, în care s-a ridicat Stalin/Karl-Marx Alee din Berlinul de Est. Arhitectura brâncovenească – redusă la detalii – și puținele elemente vernaculare care puteau fi invocate drept sursă ,,națională” își pierdeau identitatea în ,,conținutul socialist” de import. 
 



x Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Planificare Urbană.



[i]Autorii au ,,urmărit principiul obiectiv”, în mod consecvent, ,,funcționarea perfectă a întregului ansamblu (…)”  (Maicu, 1962, italice în original).
[ii]Acestea sunt apartamente cu două camere (de aproximativ 31 de metri pătrați), însumând 60% din totalul de locuințe, apartamente cu trei camere (37-42 de metri pătrați, în funcție de poziția în plan), însumând 35% din suprafață și doar 16 apartamente cu patru camere și 36 de garsoniere (5%). Este interesant să vedem care sunt argumentele aduse în favoarea respectivelor tipuri de apartamente: ,,Proiectul se inspiră din traiul modern, care reduce activitățile soției în bucătărie, aceasta limitându-se la folosirea alimentelor gata preparate sau semipreparate, care pot fi găsite astăzi pe piață. Prin urmare, nu mai este necesară o bucătărie mare; dimpotrivă, este nevoie de una mică și bine echipată. De aceea bucătăriile acestor apartamente au o suprafață minimă, de aproximativ patru metri pătrați (în comparație cu media de 8 de metri pătrați în anii 1980 – n.m); și băile au dimensiuni minime, fiind grupate în jurul toaletei. Mai mult, numeroase apartamente erau deja mobilate cu mobilier modern, fiind închiriate în felul acesta.” (Maicu, 1962, 8; Am folosit italicele pentru a sublinia elementele ,,moderne” ale limbajului arhitectural, care se regăsesc parțial în cuvântarea lui Hrușciov).  Rolul ,,educativ” atribuit arhitecturii și mobilierului este vizibil – la care putem adăuga dulăpioare pe pereți, mobilă fixă de bucătărie, jaluzele etc. – în modificarea premeditată, explicită a manierei tradiționale a vieții urbane.
[iii]Arhitecții C. Mosinschi, D. Slavici și G. Gogulescu – a se vedea Arhitectura RPR 10-11/1958, pp. 50-51). Nu este un proiect din concurs, ci unul care invocă doar principiile acestuia, în spiritul proiectului ulterior concretizat.
[iv]Trebuie spus că proiectul publicat are încă o colonadă stalinistă la parter și la mezanin, cu arcade supraînălțate ce alternează cu episoade dreptunghiulare, care nu se regăsesc în edificiile mai austere ridicate, fiind totodată complet diferită de partea superioară a aceluiași proiect.
[v]În ceea ce privește planificare urbană, inamicul expoziției a fost ,,haosul urban capitalist”, aparent ilustrat de proiectul Hansaviertel din Berlinul de Vest, după cum arată Arhitectura RPR 3/1958 (de asemenea, întregul proiect Interbau). Hansaviertel este un grup de clădiri de apartamente amenajate într-un parc din Berlinul de Vest, lângă Poarta Brandenburg, proiectat de  53 de arhitecți excepționali ai momentului, din toată lumea.
[vi],,Arhitectura populară este arhitectura satelor, produsul culturii țărănești; țăranii au o mentalitate proprie care le reflectă realizările caracterizate prin echilibru și economie. Aceste trăsături îi îndeamnă să abordeze problemele de construcție fără romantismul locuitorilor de la oraș, ale căror dorințe, când vine vorba despre case, se referă cu precădere la un fals decor stilistic.” (Radu Crăiniceanu, ,,Case noi în Calea Jiului”, în Arhitectura  RPR 9/1957.
 

Augustin Ioan, 2017