Istoria arhitecturii




    Corporalitatea arhitecturii post-belice

     Rolul jucat de metaforele corporale în arhitectura postbelică nu a fost poate îndeajuns cercetat. Mai întâi, îl putem interpreta din perspectiva analogiei dintre funcțional și organic. Printre ideologiile funcționalismului identificate de Benjamin Handler (1970, 5) organicism-ul era de departe cel mai înglobator și, de asemenea, cel mai radical din punct de vedere teoretic prin fertilitatea analogiei. În opinia lui Handler, sloganul lui Sullivan suferă, un proces de anamorfoză: el devine ,,identitatea dintre formă și funcție” (Handler, 9), forma fiind înțeleasă ca rezultat, ca expresie externă a unui proces interior de funcționare. Potrivit teoriei sistemelor, pe baza căreia Handler își construiește de altfel eșafodajul teoretic, forma ar fi funcționarea întregului (ibid.).
Spre finalul anilor 1960, ,,centrele civice” au ajuns să constituie răspunsul la consolidarea noii puteri centrale prin intermediul simbolurilor identitare. Spiritul comunitar, dislocat prin eradicarea tradiției construite din centrele ,,municipiilor”, urma să fie elogiat prin monumente dedicate lui. În orașele vestice se întâmplase deja ceva similar, căci apăruseră ,,monumente civice grotești, cu piațete indispensabile (...) o tendință elefantină” (Curtis, 1982:349). Aceste monumente dedicate unui lucru deja absent – spiritul civic, comunitar – erau evident inspirate din ultimele lucrări ale lui Le Corbusier.ix Sediile județene de partid și consiliile populare județene/municipale etalau fațade cu grile structurale bi/tri-dimensionale. Rolul lor ,,eroic”, de susținere a unor clădiri vădit masive era celebrat vizual. Astfel, ,,grila” devenea simbolul controlului. Chiar dacă aceste grile de beton - proiectate pentru a îndeplini un rol mai curând decorativ decât structural – deveneau rareori autonome în raport cu fațada/clădirea, etalarea lor reprezintă probabil cea mai importantă trăsătură a arhitecturii oficiale est-europene din anii 1950 și 1960. Apar asemenea edificii – întârziate, defazate în raport cu această tendință – și în anii 1970 și chiar 1980 (Vaslui, Galați, Brăila, Satu Mare).
 
     Au fost ridicate edificii și ansambluri notabile în București, în acest stil – îndeajuns de ambigue vizual încât să nu poată fi descrise precis – care apărea în România la finalul anilor 1950 și la începutul anilor 1960. Institutul Politehnic (1962-1972, arhitect-șef Octav Doicescu; P. Iubu, C. Hacker, S. Lungu, P. Swoboda, I. Podocea și echipa) a fost un astfel de exemplu timpuriu de ansamblu post-stalinist, aflat în căutarea unei expresii monumentale necontaminate de clasicism. Pot fi detectate fragmente și aluzii brutaliste, fără ca ele să dea seama de o concepție de proiectare smithsoniană coerentă. Grilele și volumele masive, aspre, ,,înșurubate” în ansamblu, erau deseori mascate de finisaje aplicate peste beton. ,,Expresia sinceră” elogiată de Gheorghe Curischi-Vorona (1981, 344) era subminată adesea de cărămizile aparente camuflate, de diversele straturi de tencuială, de ceramică și chiar de piatră. O concepție mai consecventă cu principiile brutaliste, fără a depăși însă cadrele unui monumentalism modern propriu Europei de Est se întrevede la Academia Ștefan Gheorghiu (arhitect-șef Ștefan Rulea). Amfiteatrele sunt mase compacte, care se desprind din grila de beton a fațadei, impunându-se ca elemente principale ale fațadei, dând spre bulevard.
     Europa de Est, vlăguită de uniformitatea tipizării și a prefabricării locuinței sociale, a reprezentat terenul optim pentru varianta total(itar)ă a megastructurii. Sistematizarea teritoriului a fost un mod eficient de control asupra mediului și, implicit, asupra populației. Fenomene similare, declanșate de politici imobiliare și investiționale eronate, au survenit și în vest. Începând din anii 1960, ample zone ale centrelor orașelor istorice au fost demolate în numele dezvoltării (Curtis, 1982, 349). Tradiția dispărea treptat pentru ca modernismul să impună ,,o ordine arhitectonică simplă asupra configurației societății umane și structurilor acesteia” (Banham, 1976, 199).
 
     Această interpretare a arhitecturii post-belice intenționează să dovedească faptul că, în ciuda absenței unei dimensiuni critice, auto-reflexive, arhitectura dezvoltată în Europa de Est a reușit să redea multe dintre conceptele majore ale discursului arhitectural. Firește, cu însemnate decalaje. Episodul realist-socialist a însemnat o înghețare a devenirii generice a arhitecturilor europene. După 1954, nevoia presantă de locuințe sociale, industrializarea obsesivă a tehnologiilor de construcție, care au mers mână în mână cu scăderea dramatică a profesionalismului și execuției, nu au sistat totuși dezvoltarea arhitecturii în țările comuniste ce a urmat trasee similare cu Europa Occidentală. 
     Toate acestea ridică din nou întrebarea cât de eficientă este intruziunea diverselor ideologii și manipulări politice, când vine vorba despre arhitectură? Cu siguranță, a fost dificil să i se răstoarne complet și (mai ales) irevocabil sensul devenirii. Controlul absolut asupra discursului teoretic nu a provocat un efect similar în practică. În construcțiile est-europene detectăm reflexii, copii (chiar dacă deformate) și chiar echivalente ale celor mai profunde și remarcabile evoluții din arhitectura occidentală. Dacă acestea sunt imanente și țin de o logică internă a devenirii, asupra căreia politicul are un impact limitat nu este scopul acestui text să o demonstreze.
     De asemenea, putem vorbi despre zone tipice arhitecturii est-europene sau despre zone în care această arhitectură a fost în mod vădit în avangardă. Cu toate acestea, în România, clădirile contemporane cu corespondentele lor din Occident nu sunt explicate prin fenomenul arhitectural, ci prin devierea de la regulă. Când ideologia bolșevică a reintrat în contact cu designul modern – în urma cuvântării lui Hrușciov – cele două au fuzionat practic instantaneu, pentru totdeauna. Unele aspecte ale modernității au găsit un mediu fertil în Est, conducând la performanțe remarcabile. Să menționăm doar prefabricarea în masă a locuințelor colective minimale, remodelarea totală a mediului sau inventarea unor medii noi, sub acțiunea perfidei megastructuri: ,,sistematizarea teritoriului național.”
     Comuniștii au înțeles în cele din urmă beneficiile modernismului arhitectural care își propunea să reziste în fața transformării mediului înconjurător. Rămâne de discutat în ce măsură împărtășește arhitectura epocii staliniste aceeași vână cu planul estetico-politic al reformulării realității expus cândva de avangarda istorică. După 1954, toate dubiile au fost înlăturate: estul comunist furniza locul în care modernitatea – tradusă prin arhitectură și planificare urbană – își testa ideile social-utopice la nivel de masă.
 



ix Aceste clădiri sunt descrise drept ,,piloni bruți de beton, containere voluminoase alcătuite din brise-soleil și console masive” (Curtis, 1982, 349).
 

Augustin Ioan, 2017