Istoria arhitecturii




    Cartierul Cățelu

     Arhitectura stalinistă, la fel ca și contextul politic, social și economic în care s-a manifestat, a aruncat o umbră, cel puțin în țările fostului lagăr socialist, atât asupra perioadei de asimilare a stalinismului (1945-1948, în cazul României), cât și asupra abandonării acestuia (în mod violent, în 1956, ca Ungaria, sau treptat, începând cu 1953, cum s-a întâmplat în cazul URSS și al altor țări). Există, când vine vorba despre arhitectură și planificare urbană, câteva fenomene ,,limită”, în cazul cărora tiparele, deseori reductive, importate din alte domenii, nu se aplică riguros. Amplele cercetări asupra arhitecturii   vernaculare din anii 1950 și chiar încercările de a compensa breșa cauzată de stalinism prin referințe mai mult sau mai puțin explicite la arhitectura autohtonă antebelică sunt două astfel de curiozități în povestea est-europeană a arhitecturii, iar sloganul ,,o artă națională prin formă, dar socialistă prin conținut” nu le explică în întregime.
     Imediat după momentul Stalinist românesc, ca urmare a tendinței comuniștilor români de a se îndepărta de Moscova, arhitecții au început, încă o dată, să cocheteze cu arhitectura vernaculară (care era, mai exact, excesiv ideologizată) ca posibilă sursă de inspirație ,,uitată.” Informațiile furnizate de către arhitecții perioadei pe care i-am intervievat pe durata studiului – indirect susținute de textele publicate în perioada respectivă – arată că arhitectura populară românească era considerată ,,de stânga.” În disputa privind felul în care trebuiau construite edificiile reprezentative după stalinism, impunându-se nevoia de a alege între arhitectura bizantină (de tipul celei promovate de către arhitectul Simotta la Palatul Patriarhal și spiritul modern al echipei care a proiectat Școala Politehnică din București) și cea vernacular-țărănească, cea din urmă a avut câștig de cauză mai degrabă din motive ideologice. În vreme ce prima sursă era privită cu suspiciune, fiind arhitectura ,,claselor străine, exploatatoare” (să ne amintim că viața politică de după Stalin avea ,,o conotație naționalist/șovină”), arhitectura populară (adică arhitectura ,,claselor exploatate”) părea pozitivă tocmai prin datele sale genetice.  
      Vernacularul a devenit o posibilă sursă de ,,raționalitate” (adică a modernității, din perspectiva cuvântării lui Hrușciov: utilizarea eficientă a materialelor, austeritatea ornamentelor) și, prin urmare, putea să marcheze din nou discursul arhitectural ,,urban”, care își respinsese o vreme rădăcinile naturale.[1] Vernacularul avea să fie capabil să explice propensitatea pentru rațiune a noii arhitecturi socialiste, contribuția teoretică așa-zis ,,cosmopolită” nemaifiind necesară. Nicolae Porumbescu & școala sa locală de la Iași, ca și naționalismul arhitectural al lui Constantin Joja (exonerat de vina de a fi aparținut extremei drepte în perioada interbelică și ,,recuperat” pentru a se putea alătura noului spirit naționalist al politicii culturale românești) și-au extras seva din sloganul ,,arhitectura vernaculară este de stânga și în același timp o arhitectură națională autentică.” Logica textului pe care Radu Crăiniceanu l-a dedicat noii arhitecturi ,,populare” de pe Calea Jiului este ,,reparatorie” deopotrivă la adresa vernacularului, cât și a arhitecturii ,,raționale” (moderne).
     În profunzimea sa, vernacularul conține și atribute morale: pe lângă ,,fondul aperceptiv” străvechi (N. Porumbescu) – o nouă denumire dată ,,matricei” blagiene – arhitectura populară absoarbe și raționalizează (optimizând, ponderând) influențele arhitecturii urbane / culte. Țăranii nu urmăresc orbește modele străine, pieritoare (au, adică, mai mult spirit critic decât locuitorii orașelor). Desigur, există influențe și tendințe înnoitoare, dar ,,îmbunătățirile le asimilează timp de generații, fiind neîncrezători în anumite noutăți și aventuri tehnice.” (Ibidem)
     Locuințele minimale ridicate în cartierul Cățelu (Șoseaua Mihai Bravu, București, arhitecți T. Niga și echipa), între 1955-1957, ilustrează un spirit similar – modern și totodată arhaic, deoarece arhaicul a fost redescoperit ca posibilă sursă a modernismului. Textul de față pledează pentru conservarea acestui mic cartier de locuințe sociale, așa-numite ,,de urgență” (în apropiere de Șoseaua Mihai Bravu, în București) care provoacă uimirea atunci când descoperi, după decenii, un complex din arhitectura românească mai puțin anost decât eram tentați să credem înainte și imediat după 1989. Istoria este scrisă de învingători și masa enormă de clădiri staliniste, copleșitoare, un fel de remodernizare care își ia revanșa, ar putea, o vreme, reduce cartierul Cățelu la statutul de mică notă în subsolul manualelor de arhitectură ale perioadei. Literatura memorialistică[2] creată de distinși arhitecți care au crescut în astfel de cartiere, marginale, atât în sens propriu (în raport cu geografia orașului), cât și figurat (în raport cu fenomenele consacrate în epocă), ca și redescoperirea pluralității modernismului ne îndeamnă să inițiem o nouă discuție despre valoarea – îndoielnică astăzi – acestei schițe a arhitecturii de cea mai bună calitate. Ciudate la vremea respectivă, își dovedesc în zilele noastre ,,normalitatea” trans-ideologică.
     În trecerea de la stalinism la re(modernism), după 1956, s-a produs o arhitectură care, conform standardelor economice și politice ale timpului, ar putea fi considerată ,,experimentală”. La ora actuală, păstrarea ansamblului arhitecturii staliniste trebuie să aibă drept corolar menținerea ,,distanțărilor” (chiar dacă relative) de dogmă, fie și numai pentru nuanțe, dacă nu pentru calitatea lor, astăzi trans-ideologică. Acum, arhitectura stalinistă este abordată fie prin intermediul binecuvântării corectitudinii politice (restaurarea Stalin-Karl Marx Allee din Berlin a fost făcută pe alocuri cu materiale care sunt superioare originalului), fie cu o furie clocotitoare, a posteriori  (cazul Casei Scânteii, din București, ale cărei ornamente ,,comuniste” au fost smulse cu violență la finalul anilor 1990). În vreme ce structuri precum cele invocate aici au căzut pe nedrept în uitare.
     Tiberiu Niga, un distins arhitect al perioadei interbelice, vădește, în cazul proiectului Cățelu, un interes, mereu viu, pentru arhitectura populară românească, devenit palpabil la vremea aceea datorită pomenitului caracter de stânga al vernacularului, ceea ce l-a eliberat, cel puțin pentru o vreme, de stigmatul tendințelor naționaliste, considerate a fi încă de dreapta, dacă nu de-a dreptul fasciste. Justificarea cartierului Cățelu/Mihai Bravu este dublă: pe de o parte, se presupune că garsonierele și apartamentele de două camere se bazează pe ,,locuința tradițională românească”[3], iar pe de alta, reiau teme caracteristice unor arhitecturi mai experimentate (nu ni se spune care, dar deducem că nu cele din interiorul lagărului socialist). Proiectarea o transforma în ,,arhitectură umană”[4], cu toate trăsăturile recunoscute ale canonului modern: simplitatea formelor, expresia sinceră a funcției, identificată totodată ca fiind tipică ,,arhitecturii tradiționale românești.”.[5] Concluzia întregului proiect gândit de arhitectul-șef și creatorul ansamblului Cățelu este că modernitatea e identică în substanță cu ,,însuși caracterul arhitecturii noastre.”[6] Această idee, extrem de amplificată de contribuția politicului, a fost, peste două decenii, teoretizată de Constantin Joja, care a declarat-o atributul ,,trăsăturilor naționale specific românești”: aceea de a fi inventat arhitectura modernă. Însă mai era cale lungă până acolo. Este suficient să menționăm aici comentariul făcut de Grigore Ionescu în legătură cu ansamblul, pe care l-a considerat ,,pregnant autohton”[7], deși ar trebui să remarcăm că în arhitectura vernaculară locală nu se găseau ,,porticuri, logii, galerii și scări exterioare acoperite”[8], care să fie invocate drept precedent. Lucru valabil pentru blocurile obișnuite din ansamblu, care duc, de fapt, cu gândul la arhitectura urbană din orașele din sudul Transilvaniei, dacă trebuie să găsim neapărat o referință locală. Cu toate acestea, casele pe colț amintesc, într-adevăr, de casele de pe dealuri din Țara Românească sau de conacele oltenești fortificate, cu pridvoarele lor spațioase și acoperișurile mai plate decât ,,originalele.” Trebuie să evidențiem proporțiile apropiate de cele ale vechii arhitecturi românești[9], dacă facem o comparație între acest mic cartier și clădirile proiectate, deja ridicate în centrul orașului, unde, pe Bulevardul Magheru, blocurile post-staliniste atingeau deja proporțiile antebelice, de opt-zece etaje. De fapt, arhitectura ulterioară, care a împrejmuit cartierul Cățelu, de parcă ar fi fost o rezervație sau o așezare fortificată, are aceleași dimensiuni imense, care fac ca ante-menționatul ansamblu să pară mărunt prin comparație, ceea ce îi accentuează caracterul pitoresc.
     Apoi, în conformitate cu noile directive trasate în 1954 de cuvântarea lui Hrușciov despre construcții și activitățile arhitecturale, și discursul înrudit al conducătorului local, Gheorghe Gheorghiu Dej, accentul se pune în primul rând pe natura economică a terenului. Când le-a prezentat proiectul autorităților comuniste, pentru a-l face să fie acceptabil, arhitectul Niga a invocat drept argument tocmai eficiența construirii acestui ansamblu cam cu aceleași mijloace destinate inițial locuințelor improvizate, temporare, care trebuiau să adăpostească populația de basarabeni refugiați în România în 1941.[10] Prefabricatele mici, utilizarea și reutilizarea schelelor, finisajele ieftine – toate acestea erau percepute drept argumente care arătau, în cele din urmă, că etosul ,,autohton” nu era neapărat incompatibil cu cerințele construcțiilor moderne.
     Din nefericire, starea actuală a cartierului nu mai este cea de la începuturi. În mare parte, spațiul comunitar aferent ansamblurilor a devenit proprietate privată, pasajele din interiorul ansamblului fiind blocate și traversate pe furiș de cârdurile de copii ale chiriașilor inițiali – imigranții basarabeni. Mai rău, arhitectura originală a fost modificată. Plasarea cartierului Cățelu pe lista patrimoniului arhitectural al Bucureștiului și, drept urmare, conservarea sa, ar fi nu doar un gest nobil justificat de neîndoielnica sa dublă calitate, urbană și arhitecturală, ci și o oportunitate de a pune capăt degradării tot mai accentuate. 
 



[1] ,, Arhitectura populară este arhitectura satelor, produsul culturii țărănești; țăranii au o mentalitate proprie care le reflectă realizările, caracterizate prin echilibru și economie. Aceste trăsături îi îndeamnă să abordeze problemele de construcție fără romantismul locuitorilor de la oraș, ale căror dorințe, când vine vorba despre case, se referă cu precădere la un fals decor stilistic.” (Radu Crainiceanu, ,,Case noi în Calea Jiului”, în Arhitectura, nr. 9/1957.
[2] Florin Biciușcă, Experimentul Cățelu, București, Liternet/Paideia (ebook și carte tipărită), seria Poverism, sponsizată de Fundația Habitat și Artă în România, 2005.
[3] Architect T. Niga: ,,Un cartier de locuințe minimale în București”, în Arhitectura RP.R.,  nr. 2/1957. Prezentarea detaliată a ansamblului se găsește la pp. 3-11 ale aceluiași articol.
[4] Ibidem, p. 5.
[5] Ibidem, p. 5.
[6] Ibidem.
 
[7] Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, București, Editura Academiei, 1980, p. 643.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] După spusele lui Florin Biciușcă, tocmai populația compactă de basarabeni, provenind din clasele de jos și cele mijlocii, a conferit savoare micului cartier, în vreme ce drama refugiaților care a condus în cele din urmă la sentimentul de dezrădăcinare a sudat țesătura umană și a contribuit la legarea unor relații extrem de strânse între locuitori.
 

Augustin Ioan, 2017