Istoria arhitecturii




    1962

    Pentru a înțelege contextul în care a fost construit Teatrul Național într-o anumită formă și înfățișarea sa actuală, trebuie să aruncăm o privire retrospectivă, întorcându-ne la concursul din 1962. Au existat două proiecte, însă a fost ridicat un lucru total diferit – după cum se întâmplă adesea în istoria arhitecturii românești –, de care ne vom ocupa la momentul potrivit.
     Pentru început, haideți să ne concentrăm asupra proiectelor câștigătoare. Primul a fost conceput de Anton și Margareta Dâmboianu. Anton Dâmboianu a fost nu numai un arhitect și un artist plastic interesant, ci și o autoritate în teorie, cu un fascinant talent oratoric, admirat de câteva generații de studenți de la Institutul de Arhitectură ,,Ion Mincu”, unde a predat până la finalul vieții (1995). Aspectul original al proiectului soților Dâmboianu, având în vedere arhitectura riguros funcțională pe care au practicat-o, este suita de arcade colosale, care preced fațada către Piața N. Bălcescu. Am putea presupune că a existat vreo legătură cauzală între arcadele de atunci și cele adăugate ulterior (1980) pe fațadă de către Cezar Lăzărescu, care sunt încă vizibile astăzi? Nu vom ști niciodată. Alexandru Iotzu (creatorul remarcabilului teatru din Craiova), care a comentat mai târziu proiectul, credea încă, în 1981, că acele arce erau ,,decorative, curajoase și originale la acea vreme”, însă le explica mai degrabă printr-o raportare la nevoile structurale decât la motivațiile urbane. Se poate observa totuși o legătură cu eforturile de a monumentaliza arhitectura modernă, făcute, practic, în același timp de arhitecți precum Philip Johnson sau Minoru Yamasaki
     Pe de altă parte, proiectul propus de echipa Filipeanu-Strulovici este unul riguros modern. Avem de-a face aici cu un set de volume mari care s-au păstrat, de fapt, în realitate. Sala mare, circulară, este ascunsă într-o prismă de sticlă perimetrală, în vreme ce sala mică, retrasă de la bulevard, permitea o mai mare flexibilitate în zona scenei. Alexandru Iotzu nu a ezitat să-și afirme preferința pentru al doilea proiect, a cărui ,,claritate a volumelor, simplitate, ordine și calm al elementelor de exprimare arhitecturală se înscrie cu ușurință în chintesența spiritului arhitecturii autohtone.” Astăzi ne-ar fi greu să identificăm referința la arhitectura autohtonă, în afară de aceea care a fost ridicată pe litoralul Mării Negre la momentul respectiv. Cât despre referința explicită la elementele arhitecturii tradiționale, trebuie să așteptăm ca proiectul final să le dea în cele din urmă viață. Până atunci, trebuie să ne oprim asupra unui proiect  non-conformist, experimental, radical diferit de celelalte proiecte înscrise în concurs.
     Cel mai ,,revoltător” proiect a fost publicat în revista Arhitectura 5/1962, în ,,Studiu pentru o rezolvare contemporană a teatrului” (p. 41), semnat de Liviu Ciulei, Paul și Stan Bortnovschi. După cum se știe, Liviu Ciulei este arhitect, devenind ulterior un eminent actor și regizor. Paul Bortnovschi este și el arhitect și totodată un reputat scenograf. De altfel, în 1968, Liviu Ciulei se va manifesta din nou în această dublă calitate, în reamenajarea sălii studio (astăzi Toma Caragiu) a Teatrului Bulandra.
     Articolul, evident polemic în raport cu spiritul timpului și cu soluțiile oferite pentru teatrul național, pomenea de un nou destin social și, prin urmare, de nevoia de reformare a spațiului de joc. O dată cu această deschidere, arhitectura însăși a ,,cutiei” unui teatru ar trebui rescrisă în întregime. Arhitecții și oamenii de teatru ar trebui, credeau autorii, dând ei înșiși un exemplu grăitor în acest sens, să conlucreze în vederea acestui scop. Studiul pe care l-au propus are în vedere un teatru cu ,,geometrie variabilă”, care să ia în considerare nu doar scena italiană sau cea complet deschisă – ambele forme de exclusivism –, ci o soluție îndeajuns de flexibilă încât să îngăduie adoptarea oricăreia dintre formele de relație scenă-sală constituite istoric, precum și a celor ce ar fi urmat să apară ulterior. Atunci, spațiul de joc va fi generat ,,de însăși epura razelor vizuale ale spectatorilor”. Sloganul modernității, potrivit căruia ,,forma urmează funcției”, va fi aici înlocuit cu un altul: forma urmează privirii. Aceasta avea să decupeze, ca un laser, forma optimă, esențială, a teatrului; fără turn, fără separări de plan sau volum între actorii din spațiul de joc și spectatorii din sală. 
     În 1981, Alexandru Iotzu, vădit fascinat de propunerea autorilor articolului (al cărui conținut trebuie să fi sunat radical în 1962), nota că ,,reprezenta o corespondență organică între funcțiune și expresie.” Venind din partea unui arhitect modern de teatru, era un compliment absolut. Însă articolul a rămas fără urmări. Teatrul propriu-zis va fi construit după un cu totul alt proiect, iar apoi, în urma unui foc din 1980, complet reproiectat de către Cezar Lăzărescu, care era pe atunci figura dominantă în arhitectura românească, consiliindu-l pe Ceaușescu în această chestiune.
     La începutul anilor 1970, grupul format de Hotelul Intercontinental și de Teatrul Național a constituit un moment esențial în configurarea centrului capitalei. Clădire modernă, cu detalii inspirate de arhitectura vernaculară, Hotelul Intercontinental a fost prima linie verticală importantă de pe Bulevardul Magheru. Prin volumul său, Teatrul Național, care se lăuda la vremea aceea cu una dintre cele mai complexe scene din Europa, completa verticalitatea hotelului învecinat. Ambele clădiri înconjurau Piața Universității, creând o amplasare urbană echilibrată.
     Din nefericire, un deceniu mai târziu, acest ansamblu a fost ținta primelor tentative de reconfigurare a orașului. Profitând de un incendiu straniu, despre care nu se știe mai nimic și care a distrus sala mare, Ceaușescu i-a cerut consilierului său arhitectural, Cezar Lăzărescu, să reproiecteze Teatrul Național în cheie manieristă clasică. Dimensiunile exagerate ale sălii mari și aspectul grotesc de conducte al arcadelor au distrus echilibrul în raport cu hotelul învecinat, ca și coerența urbană a grupului.
     În 2007, istoria a fost modificată din nou, când directorul Teatrului Național, Ion Caramitru, a anunțat că clădirea va reveni la arhitectura sa originală. Ceea ce s-a întâmplat în 2015, structura inițială și compartimentele interioare suferind modificări majore, proiectul fiind condus de către unul dintre membrii originali, prof. Romeo Belea. Este un proces, nu o clădire.
 
 
 

Augustin Ioan, 2017