Istoria arhitecturii




    Centrele civice românești: un exemplu de naționalism în regimul Ceaușescu

    În timpul regimului comunist din România (1949-1989), au apărut noi programe urbane și arhitecturale, în mare măsură ca urmare a schimbărilor radicale survenite la nivelul conducerii comuniste. Astfel, în 1965, Ceaușescu l-a înlocuit pe fostul său mentor, Gheorghiu-Dej, ceea ce a declanșat o modificare de doctrină în interiorul Partidului Comunist Român. Noile ,,centre civice” sunt rezultatul unor cauze acumulate care trebuie neapărat prezentate aici pentru a înțelege pe deplin trăsăturile specifice ale arhitecturii comuniste după 1965. Și mai întâi trebuie discutată pe larg latura politică, laolaltă cu asprirea sistemului; toate acestea pot conferi o oarecare consecvență logică finalului ,,apoteotic” care a declanșat demolarea masivă a centrului Bucureștiului (450 de hectare) și construirea centrului civic absolut (150 hectare în total, din care 4,5 kilometri pentru Bulevardul Victoria Socialismului și Casa Republicii).
 
Cum să investigăm istoria arhitecturii comuniste?
 
Din punctul de vedere al metodei de cercetare, dacă am prezenta doar edificiile, fără haloul creat de deciziile politice, de discursuri și legi, fără a face referire la fenomene analoage dinaintea erei comuniste, am oferi o perspectivă mutilată. De fapt, avem aici de-a face cu fenomene în forme multiple, nu (doar) construcții, indiferent de dimensiunile lor sau de felul în care arată. Mai mult, este dificil să scrutăm numeroasele referințe oficiale, datele reale lipsind, căci totul este bine camuflat în sloganele perioadei. ,,Kremlinologia” ar fi putut fi o metodă utilă pentru a cerne limba de ,,lemn” a comuniștilor, însă în cazul arhitecturii oficiale ar trebui să evaluăm lucrurile cu mai multă prudență. Practic, niciunul din jucătorii importanți ai timpului nu a lăsat mărturii convingătoare care ar putea compensa aceste informații deformate. Cu excepția, discutabilă, a persoanei direct implicate în demolarea Mănăstirii Văcărești din capătul sudic al capitalei (o pierdere incomensurabilă și irecuperabilă pentru comoara medievală a Balcanilor), niciunul din arhitecții care au lucrat la Casa Poporului nu a reușit să invoce decât niște ,,scuze” jalnice. (Anca Petrescu, arhitectul-șef al Casei Poporului a candidat pentru postul de primar al Bucureștiul în 2004, mizând tocmai pe glorificarea oribilei ctitorii. Refuzul de a acorda interviuri, comportamentul evitant al acestor personaje – autori sau ,,doar” martori la colosalele demolări din București și ale marilor edificii din centrul istoric care a fost ras din temelii, fac ca munca de investigație să fie și mai dificilă, iar eforturile în acest sens să devină pur detectivistice.[1]
 
Naționalismul: excavat și clădit
Ca parte a noii retorici a comuniștilor români, căutarea din ce în ce mai obsesivă a unei noi identități în spațiul de sub umbrela sovietică a declanșat efecte care cu un deceniu în urmă ar fi uluit de-a dreptul. Scăparea – chiar și superficială – de controlul Marelui Frate în est presupunea o dezbatere acasă privind identitatea națională la diverse niveluri decizionale, politice și, prin urmare, culturale. Afirmarea sa (prin multiple operațiuni de reconstruire a miturilor identitare ante și post-belice) a fost, ca atare, o mișcare răzvrătită pentru perioada aceea. Reabilitarea personalităților culturii române înainte și după instaurarea comunismului (care, din motive politice căzuseră în dizgrație și fuseseră întemnițate) reprezenta un prim pas în acest sens. Reoficializarea (adică reciclarea și adaptarea la comandamentele ideologice contemporane) (re)surselor anterioare ale ,,românismului”, ale ,,identității naționale” a devenit un proces din ce în ce mai alert. Reconstruirea unei identități naționale după două decenii de sabotaj comunist sistematic nu era o sarcină ușoară. Retorica predominantă, reflectată de maniera în care erau selectate referințele la trecut, permitea, în afară de tonul ,,socialist realist” de bază, teza sovietică privind relația dintre formă și conținut. Arta, și în special arhitectura, trebuia să fie națională în formă și socialistă în conținut. Cât despre formă, în acest context limitat, ,,românească” putea fi arhitectura claselor oprimate (cu accent pe arhitectura țărănească) sau o parte din arhitectura medievală, dat fiind că la vremea aceea se folosea slavona în Biserica Ortodoxă din provinciile românești (a se vedea în acest sens restaurarea mănăstirilor din nordul Moldovei). Astfel de referințe pot fi găsite, limitate la nivelul vocabularului decorativ, pe Casa Scânteii, ridicată la începutul anilor 1950 în București – clădire relativ înaltă, de aceeași factură ca turnurile din Moscova și Palatul Culturii din Varșovia. Arhitectura modernistă s-a încumetat să revină abia spre finalul anilor 1950, sugerându-se corolarul clasic și monumental recuperat de la arhitecții care fuseseră activi în perioada interbelică. Odată cu ea a revenit năzuința spre spiritul latin (lingvistic și arhitectural). Sala Palatului (o sală de concerte terminată în 1960, adăugată fostului Palat Regal din București) reamintește de arcadele romane într-un mod similar cu acela folosit 25 de ani mai târziu de C. Lăzărescu la refacerea Teatrului Național, și are o (pseudo)cupolă. Cupola era o formă arhitectonică exclusă în mod clar din idiomul realist-socialist din pricina conotațiilor sale religioase.
 
Cele mai importante decizii politic-administrative care au avut cel mai puternic efect asupra orașelor românești sunt cele referitoare la reorganizarea teritorial-administrativă a țării. Aceasta s-a întâmplat în câteva etape succesive. După instaurarea comunismului, unul dintre gesturile emblematice de revendicare juridică a teritoriului țării a fost introducerea diviziunii administrative în stil sovietic în regiuni și raioane. O vreme, a existat chiar o Regiune Mureș Autonomă Maghiară în Transilvania, alcătuită din fostele județe cu populație preponderent maghiară. Dizolvarea acesteia a dat un prim semnal că discursul politic devenea mai național. Așadar, decizia lui Ceaușescu de a relua precedenta împărțire antebelică a României în județe (cu modificări – unele semnificative – ale denumirii și/sau hotarelor ,,originalului”) putea reprezenta o mișcare de disidență a României față de URSS.
 
Referința la descendența etnică ,,străveche” din romani și originea latină a limbii române (pe care propaganda oficială o considera a fi rezultatul etnogenezei care a urmat ocupației romane instaurate în Dacia de către împăratul Traian după războaiele din 101-102, respectiv 105-106 e.n.) a constituit un subiect alt politicii românești de stat în deceniile al șaptelea și al optulea.[2] Cum să se aducă din nou în discuție referința romano-latină? Cum să se reia acest subiect, utilizat și de politica oficială a anilor 1930 și 1940, când se vorbea despre originea latină (și variantele acesteia: sânge, rasă și limbă) și credința bizantină (adică ortodoxă)? Evident, idiomul interbelic naționalist, de dreapta, putea fi îmbinat cu dificultate cu sloganele politice comuniste, presupuse de stânga. Prin urmare, primii pași în această direcție au fost foarte prudenți. Principala măsură a fost schimbarea toponimelor. Capitalele noilor județe au devenit municipii, iar centrul acestor reședințe de județ a fost reconceput prin episoade succesive de demolare și reconstrucție, astfel încât să integreze ceea ce avea să fie ulterior cunoscut drept ,,centre civice” sau forumuri ale noilor județe.[3] Toponimia a presupus de asemenea resuscitarea denumirilor latine străvechi ale marilor orașe: Napoca pentru Cluj (care se numește și astăzi Cluj-Napoca) și Drobeta pentru Turnu Severin (numit încă oficial Drobeta-Turnu Severin). În așteptarea unor evenimente aniversare, când ar fi putut fi realizată simbioza dintre denumirea antică și modernă, au fost folosite neoficial alte denumiri (de pildă, Aegyssus pentru Tulcea, unul din noile municipii ale țării, proaspăt înființate în Delta Dunării.)
 
Un alt mod de a resuscita originea ,,latină” a poporului roman era inițierea unor săpături arheologice în zone în care se știa că existaseră tabere romane. A fost excavată și restaurată Sarmisegetusa Regia/Ulpia Traiana, capitala statului dacic și apoi a provinciei romane care devenise Dacia. În 1976, una din aniversările anului 106 a prilejuit reconstrucția completă, din temelie (nu doar o restaurare) a mausoleului de la Adamclisi, cunoscut drept Tropaeum Traiani, proiectat de Apolodor din Damasc. Povestea este grăitoare nu doar pentru politica naționalistă în stil ,,latin” urmată de Ceaușescu, ci și pentru că Tropaeum Traiani era întâmplător obiectul propunerilor de reconstrucție pentru a adăposti un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.[4] Legătura oficială între perioada interbelică și referința directă la sursa romană, aclamată și de ideologii politici și culturali de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, este omniprezentă. Este evident că ,,centrele civice” s-au inspirat în mare măsură din precedentul existent în Italia lui Mussolini. În anii 1920 și 1930, în orașele medievale au fost inserate fora. (Piacentini a făcut-o în Brescia, ca să menționăm un singur nume.) Apoi Mausoleul lui Augustus din Roma a fost scos la lumină în urma unei demolări violente, făcute de către Mussolini în orașul care îl acoperise în mod organic. În 1977, monumentul care marca unirea provinciei Dobrogea cu patria-mamă a fost reconstituit și din nou s-a făcut auzit în discursuri și în documentele originale denumirea romană a citadelei dunărene Tulcea, Aegyssus, iar vestigiile sale arheologice au fost strânse într-un muzeu situat exact pe locul construcției, pe colina Hora a actualului oraș.
 



[1] Până în 2005, de exemplu, aproape toată lumea ignora că edificiul Casa Republicii (așa-numită a ,,Poporului” și oficial Palatul Parlamentului) includea și un centru de fizioterapie, cu o piscină, care a fost terminat după 1989, fără știrea Parlamentului. Abia în 2004 presa a avut ocazia de a vedea întortocheatele coridoare subterane, care semănau cu subconștientul colectiv al românilor, unde se desfășura o activitate febrilă de îndepărtare a molozului și gunoiului.
[2] În anii 1980, naționalismul s-a adâncit și mai mult în trecutul străvechi. Au fost aclamați și dacii (de exemplu, în 1980, s-au aniversat 2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat, creat de regele Burebista).
[3] Abia mai târziu a pătruns termenul în jargonul oficial și specializat. Curisnschi-Vorona (1980, 362) le-a numit în continuare ,,noile centre comune” sau ,,agora pietonale” (368) cu câțiva ani înainte de începerea marilor lucrări urbane de la București, pe care le-a anticipat și volumul său (368 și următoarele.)
[4] Spiridon Cegăneanu în ,,Tropaeum Traiani și Mausoleul eroilor” în Arhitectura – Revista Societății Arhitecților Români, 1943-1944, pp. 52-3 este împotriva reconstruirii acestui mausoleu în București, în Parcul Carol, ca monument al eroilor. Totodată, remarcă, pe bună dreptate că nici reconstruirea completă în locul original nu este o alegere serioasă, dat fiind că multe dintre piesele decorative ale originalului s-au pierdut pe parcursul celor 2000 de ani care au trecut. Crede însă că monumentul ar putea fi o sursă de inspirație pentru un mausoleu al eroilor căzuți în război. Motivele acestei alegeri sunt interesante în sine, trădând mentalitatea arhitecților timpului. ,,Mausoleul a fost ridicat abia după încheierea triumfătoare a războaielor dacice, prin urmare după subjugarea finală a dacilor, și nu în timpul conflictelor. Împăratul  Traian a vrut ca acest monument să reprezinte un element comemorativ și totodată să constituie un memento permanent al forței romanilor împotriva invaziilor barbare.” Cu alte cuvinte, analogia dintre cuceririle romane și oprirea barbarilor și situația de la începutul epocii comuniste, când România se lupta cu URSS pentru scopuri ,,similare” a făcut ca monumentul să devină de mare actualitate. Mai mult, citarea mausoleului roman însemna ,,restituirea  mausoleului soldaților români, așa cum Apolodor din Damasc oferise Tropaeum întru gloria romanilor.”
 

Augustin Ioan, 2017