Istoria arhitecturii




    Piețele civice

     Între 1968 și 1987 (anul în care, Satu Mare, a fost inaugurat unul dintre cele mai extravagante centre civice din afara Bucureștiului, conceput de către unul dintre cei mai importanți arhitecți ai programului relevant, Nicolae Porumbescu), proiectul a abordat cele mai diverse proiecte arhitecturale, care însă împărtășesc câteva caracteristici: 1) edificiul dominant a fost cel al puterii politice și administrative, adică sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist Român și primăria municipiului. Din punct de vedere arhitectural și ca structură urbană, cea mai reprezentativă clădire din toate centrele civice adăpostea sediul PCR. Devenea în mod necesar etalonul dimensional de monumentalitate în oraș și reperul fundamental al dezvoltării viitoare a puterii comuniste în împrejurimi.
     Clădire de birouri, în întreaga țară, sediul puterii comuniste nu afișa niciodată o arhitectură ,,simplă”: aceasta varia între perioada târzie a stilului lui Corbusier[1] , centrată pe un ,,funcționalism liric” și ,,arhitectura cu specific național”, împinsă la forme delirante[2] de N. Porumbescu cu ultimul său edificiu din Satu Mare. Dintre acestea, doar primele proiecte ezitau să se îndrepte spre o architecture parlante: din nou, la Focșani, discursul arhitectural amintește mai curând de Hensellman și a sa Stalin Alee prin modernismul Schinkelian pe care îl promovează. Mereu eclectice, sursele acestei arhitecturi a ,,identității” împrumutau direct (într-o pastișă care implica o trecere la un material diferit și/sau la o scară diferită) sau alegoric din prestigioasele referințe ale arhitecturii vernaculare (verandele, acoperișurile în două ape, motivele decorative specifice arhitecturii din lemn sau chiar ustensilele vieții țărănești de zi cu zi.) Casa de cultură din Satu Mare este o colecție de combinații de construcție a micii case de lemn a țăranilor români, adusă la scară monumentală și făcută din beton armat. În Râmnicu Vâlcea, ultimele niveluri ale clădirii se referă clar la Clopotnița lui Dionisie de la Mănăstirea Horezu din apropiere. Se pot întrezări referințe la arhitectura religioasă ortodoxă monumentală și în alte lucrări (în special în Moldova, și de data aceasta ca preferință a lui N. Porumbescu), dat fiind că singurele forme existente de arhitectură monumentală din trecutul ,,românesc” care ar putea fi invocate ca modele prestigioase erau bisericile și mănăstirile.[3]
     Odată cu înrădăcinarea regimului, după ce ,,vizitele de lucru” au devenit din ce în ce mai instituționalizate, noile clădiri oficiale au dobândit o tribună de unde Ceaușescu și conducătorii locali ai partidului central se adresau mulțimii strânse în mod obligatoriu dedesubt. De regulă, exista un ,,piano nobile”, în care se aflau biroul primului secretar, sala sa privată de consiliu și, mai spre piață, tribuna liderului, singurul care folosea spațiul respectiv. La Satu Mare s-a atins din nou un punct culminant, căci tribuna, care dă spre piață, este decorată din abundență cu motive ,,folclorice, printre care ,,fața de dedesubt”, vizibilă pentru populația din piață. Silueta îndrăzneață o transformă într-un element de compoziție voit supradimensionat în raport cu turnul de care se detașează, reamintindu-ne de proiectul tribunei lui Mussolini din cadrul concursului pentru Fascia Palace, de pe Via dell’Impero, din Roma. Acest gen de falsă ,,deschidere” a clădirii, spre piață, simulează, de fapt, caracterul ,,popular” al regimului care dialoga de deasupra cu masele, dar, în realitate, le refuza accesul în edificiul puterii locale. Cu alte cuvinte, zona interioară a clădirii era accesibilă doar celor inițiați, cei în mâinile cărora se afla puterea, în vreme ce spațiul public, ,,piața civică”, era exclusiv exterioară, subordonată edificiului și concepută nu ca spațiu de interacțiune între părți egale, ci pentru controlul și manipularea mulțimii de ascultători. Astfel s-a creat caracterul panoptic al edificiului dipolar din piața civică și nu este deloc accidental că, din acest punct de vedere, în revolta de la Brașov din 1987 și în special în timpul revoluției de la 1989, răzvrătirea însemna în primul rând ,,cucerirea” acestei clădiri și, folosirea balconului/tribunei,  îndepărtarea tuturor însemnelor, a sloganelor și a cărților care aminteau de detestatul regim. În județe, ca și în București, coagularea noii puteri locale a inclus un număr semnificativ de ,,scene ale balconului”, singurele momente în care comunicarea cu oamenii, care s-au adunat spontan în piețele altfel goale, a fost bilaterală.
     Toate sediile comitetelor județene ale PCR emană o nostalgie pentru un trecut străvechi/roman, medieval/regional sau local. Toate măgulesc cel puțin un precedent prestigios din rândul celor care puteau arunca o aură de autoritate asupra prezentului socialist. Din acest punct de vedere, niciuna din aceste clădiri nu este câtuși de puțin contemporană cu timpul său, ca să nu mai vorbim de prefigurarea viitorului comunist impregnat în cuvântările perioadei. Simbol al puterii în și asupra teritoriului, sediul PCR domina orașul, județul și comunitatea. Din când în când, invocarea trăsăturilor locale, regionale sau ,,românești” (adică naționale) căpăta forme tulburătoare. La Tulcea, clădirile din centru, cu galeriile lor acoperite, au fost demolate și înlocuite de o nouă piață civică, de blocuri de apartamente cu galerii acoperite… la parter. Dispariția originalului istoric pentru a face loc unei copii prezente este cu siguranță un proces care merită cu siguranță o cercetare mult mai amănunțită decât aceasta. În orice caz, denotă natura artificială, elaborată a ,,trăsăturilor naționale specifice”, care îndepărtau adevăratul trecut pentru a-l înlocui cu o caricatură a trecutului imaginar, infestat ideologic. Reconstruite de propagandă și edificate în beton, aceste ,,trăsături naționale specifice” invocau – înlăturând prezența fizică, concretă, în întregime – toate elementele locale și regionale ce confereau identitate, care ar fi putut periclita atașamentul și rezistența față de schimbare. Modificarea toponimelor, a străzilor și centrelor urbane cunoscute, a edificiilor istorice a fost un proces deliberat și laborios, în urma căruia a rezultat un mediu urban construit aproape complet diferit. Arhitectura și urbanismul noilor centre civice au reprezentat cele mai represive instrumente de manipulare a conștiinței utilizate de regim.  
     2) Piața civică ca atare era un spațiu imens, exclusiv pietonal, subordonată prin orientare și dimensiuni edificiului politic-administrativ. Menirea sa era să adăpostească mulțimile, adunate cu forța să aclame ,,vizitele de lucru” ale lui Ceaușescu în ,,județul respectiv.” Având în vedere caracterul lor oficial, piețele rămâneau goale în restul anului. În niciun oraș, cetățenii nu s-au adunat spontan în aceste piețe civice până în 1989, la revoluție. După demolarea violentă a vechii arhitecturi și după reconstruire, ar fi trebuit ca din acest punct radial – centrul civic – să se declanșeze refacerea totală a orașului. Dacă astăzi multe din aceste structuri și edificii majore (culminând cu Bucureștiul) par să fi rămas în afară sau fără conexiuni vădite cu orașul care le-a precedat, este din pricina faptului că vechile elemente au fost condamnate să dispară complet. Cu alte cuvinte, așezarea străveche era ,,eronată” și trebuia să fie ordonată, instaurându-se un nou tip de ordine. Centrul civic și edificiul-etalon ar fi periclitat noul rost de articulare urbană al orașului comunist. Acest fapt poate fi observat în orașele care au cedat ,,contaminării” ce s-a extins dinspre noul centru spre suburbii (Slobozia, Alexandria, Galați). Așa cum putem observa acest lucru în orașe cu o moștenire arhitecturală bogată și/sau cu o identitate geografică puternică, noile centre civice au intrat într-un conflict violent cu spațiile publice prestigioase și chiar cu geografia locului (Satu Mare, Tulcea). Unele orașe medievale, precum Sibiu sau Brașov, și în special Sighișoara [4], au reușit să-și conserve vechile centre relativ neschimbate până în 1989. Și, în mod paradoxal, Cluj a reușit să scape complet de o asemenea nouă structură.[5]
     3) Alte construcții, alternativ prezente în piață, aveau și ele o înfățișare ceremonială: casa de cultură a sindicatelor, de pildă (un alt nou proiect apărut după instaurarea comunismului în România), supermarketul, teatrul, locuințele folosite pentru elita locală a regimului și ocazional câte un hotel destinat delegațiilor oficiale. În alte cazuri, o parte dintre aceste edificii (în special casele de cultură ale sindicatelor care, ca program, preced centrele civice) pot fi găsite în piațete articulate sau nu pentru a deveni piețe civice, continuând să trâmbițeze în oraș mesajul unei texturi urbane complet rescrise (Tulcea, Botoșani, Suceava).
     Regula de proiectare era aproape invariabil aceeași: construirea unor birouri politic-administrative conferea ansamblului înălțimea dominantă, iar casa de cultură și magazinul universal ofereau masa necesară. Au existat câteva excepții de la regulă, care au survenit în timp: de exemplu, la Focșani, hotelul domină edificiul politic-administrativ din piață; sau clădirea reprezentativă arată ca o lamă orizontală cu un singur accent vertical asupra tipului de campanilă (Vaslui, Galați).
     În absența unei documentații complete despre centrele civice românești, nu se pot trage decât concluzii parțiale, în orice discuție pe această temă. Cu excepția referințelor destul de suspecte, obligatoriu apreciative, care pot fi găsite în câteva dintre cărțile encomiastice ale anilor 1980, nu există studii istorice și, firește, nici note critice despre amplele intervenții urbane relevante. Lăsând la o parte faptul că ilustrează naționalismul arhitectural al lui Ceaușescu, studiile făcute după 1989 nu s-au ocupat nici ele de această chestiune. Faptul că mulți dintre autorii acestor proiecte sunt cu noi, unii muncind chiar, ar putea sugera că mai este încă timp să le investigăm implicațiile, începând cu comanda politică, trecând prin etapele de concepție, aprobare și construcție și mergând până la stadiul actual. Ultimii cincisprezece ani le-a schimbat destinația și arhitectura, uneori decisiv. Au dispărut monumente stânjenitoare, răsărind altele în schimb, la fel de stângace. Noul centru civic al Bucureștiului a atras o atenție considerabilă la o competiție internațională de arhitectură. Și totuși, Casa Republicii rămâne perpetuu în construcție și reparații, în vreme ce zona din împrejurimi pare a fi lăsată complet în paragină.  
 



[1] Referințele la Chandigarh sunt deseori evidente la primării și la casele de cultură din apropiere, cum ar fi aceea din Ploiești.
[2] Anecdotele orale povestite de colaboratorii săi explică înalta campanilă și forma (inadecvată) a sediului PCR prin două din teoriile lui Porumbescu: motivul pentru care în arhitectura românească nu apar campanile este faptul că poporul roman a trebuit să apere creștinismul de turci și, prin urmare, nu a avut timp să construiască structuri monumentale. În al doilea rând, un turn impunător putea fi văzut din Ungaria învecinată.
[3]     Din acest punct de vedere, lucrurile au atins o cotă alarmantă în București, unde Anca Petrescu pretinde că a folosit motive decorative de la Mănăstirea Văcărești pentru a împodobi Casa Republicii, punând cea mai mare biserică creștină ortodoxă din Balcani, demolată în 1980, sub umbrela aceluiași mega-proiect al lui Ceaușescu.
[4] Cazul Sighișoarei, citadela medievală săsească din Transilvania, încă locuită, este extrem de relevant, dat fiind că proiectul unei noi ,,agora” politic-administrative a fost gândit de Anca Petrescu, arhitectul-șef al Casei Republicii din București. Discuțiile pro și contra acestui proiect, complet gata în 1989, au continuat vreme îndelungată după data aceasta, deoarece se bucurau de susținerea – paradoxală, am spune astăzi – autorităților post-comuniste, care doreau să distrugă patrimoniul pentru a crea propria versiune a Măreței Case și piețe pentru parade.
[5] Merită menționat faptul că, deși s-au construit masiv cartiere-dormitor și în Bulgaria, centrele medieval ale orașelor au rămas relativ intacte, astfel încât, astăzi, Bulgaria deține întâietatea în competiția turismului cultural în comparație cu corespondentele sale din România.  
 

Augustin Ioan, 2017