Istoria arhitecturii




    Centrul civic absolut: București, Disneyland-ul comunist

     A fost aceasta ,,cea mai amplă manifestare post-modernă din Europa”? Bulevardul ,,Victoria Socialismului” și ,,Casa Republicii” au fost rezultatul acestui tip de activitate urbană, care țintea să ,,sistematizeze” și să monumentalizeze orașele dezvoltate organic[i] în Europa. Implanturi urbane artificiale în textura medievală sunt făcute pretutindeni, după proiectele utopice ale Revoluției Franceze și ale Iluminismului, putând fi găsite în special în Europa interbelică. Orașe italienești importante, printre care Roma, apoi Berlin, Moscova (1935) și București (1932-1935) sunt ,,monumentalizate”, nu doar în raport cu ,,noile” lor proiecte, ci, parțial, și în realitate. Planul conceput pentru București stipula crearea unui nou centru civic. Unde? În mod surprinzător, pe Dealul Arsenalului, adică tocmai în locul care fusese sugerat în anii 1930[ii].
     Procedeele de compoziție – deja citatul[iii] ansamblu de elemente clasice/eclectice care sugerează o funcție evocatoare/estetică[iv]; utilizarea standardizării, ca elogiu al fațadei urbane[v] – sunt, neîndoielnic, analoage celor aclamate de arhitectura post-modernă. Cu toate acestea, lipsesc câteva ingrediente esențiale, cum ar fi ironia, dublul codaj, indiciile de cod care ar trebui să sugereze concesiile kitsch menite să flateze cultura de masă. Robert Venturi analiza cândva eșecul clădirilor moderne monumentale, care doresc să ,,vorbească” prin intermediul unui vocabular inadecvat. A numit aceste clădiri ,,rațe moarte.” ,,Noul centru civic” din București este o astfel de rață moartă; din nefericire, urmând exemplul piticului sovietic, este cea mai mare rață moartă din lume…  
     Palatul care, împreună cu zona mutilată din împrejurimi, a fost obiectul competiției de arhitectură intitulată ,,București 2000”, și-a schimbat denumirea după revoluția din 1989, devenind copilul preferat al membrilor parlamentului. S-ar putea ca rezultatele concursului să nu le facă nicio impresie membrilor parlamentului; dimpotrivă. Nu sunt singurii care cred că, dincolo de diferențele politice, clădirea este expresia remarcabilă a geniului constructiv al daco-romanilor. ,,Casa Republicii” are totodată un succes răsunător la nivel internațional. Acest tip de arhitectură este îndeajuns de atrăgător nu doar pentru românii proaspăt îmbogățiți, ci și pentru cercurile diplomatice. Clădirea găzduiește conferințe internaționale cu participanți din întreaga lume. Se organizează diverse ,,asocieri în participațiune” aici: ,,președinți” sezonieri de republici, membri ai unor organizații fantomă traversează în viteză Bucureștiul cu surle și trâmbițe, afișându-și puterea și burțile rotunde. Vechiul sediu al puterii absolute a devenit, în mod indirect, exact ceea ce nu ar fi trebuit să devină, și anume, sediul central al noii puteri. Vagile amendamente sunt doar superficiale, mai exact, vechea sală numită ,,România” (numită acum ,,Cuza”) este astăzi o sală de concerte; la subsol se află o galerie de artă, la intrarea căreia (ca un șir de coloane) se află câteva rânduri de soldați anti-tero; caracterul oficial al edificiului este cultivat și prin manipularea spațiului interior, ca și prin simbolismul identității colective. Dacă președinția s-ar muta aici, testamentul urban al lui Ceaușescu ar fi pe deplin împlinit. Cel mai bun exemplu în acest sens este faptul că era interzis să se discute funcția Casei Republicii (adică a Palatului Parlamentului) în timpul competiției care țintea să ,,rescrie” zona.
     Concursul internațional de urbanism ,,București 2000”, cel mai cuprinzător eveniment de acest fel organizat vreodată în România, a devenit deja un fapt. Peste 500 de hectare din partea de sud a orașului, zona cel mai brutal mutilată în anii 1980, așteaptă ideile arhitecților pentru a fi convertită (valorizându-i imensul potențial de dezvoltare) într-un nou Défense, plasat acum în ,,micul Paris al Balcanilor”. Ca și în cazul La Défense, (cartierul experimentelor arhitecturale/urbanistice în Paris), în urma proiectului care va câștiga competiția, această zonă mutilată a orașului s-ar putea să se regenereze în câteva decenii.
     Restructurarea acestei zone se află pe agenda Uniunii Arhitecților încă din 1990. La începutul anului 1991 a fost organizat un concurs național, cu scopul de a reconfigura zona Palatului Parlamentului. Proiectele prezentate atunci sunt încă destul de interesante; chiar și acele idei care nu au putut fi niciodată puse în practică. În primul rând, merită menționate aici deoarece sunt cu precădere post-moderne. Soluțiile participanților la competiție sugerau să li se permită tinerilor să picteze clădirile din această zonă – în felul acesta, arhitectura pompoasă urma să fie acoperită cu grafitti, după modelul american. Pseudo-jurnalul Mâine, editat pentru concurs de către arhitecții Florin Biciușcă și Dan Adrian, anunța rezultatele unui ,,referendum național”, conform căruia 85% din populația României decisese că edificiul este ,,frumos.” Drept urmare, s-a dat un ,,decret” în acest sens. Urma ca Dealul Arsenalului să fie reutilizat la modul simbolic, transformând locul într-un tumul-mormânt al casei, lăsând la suprafață doar ultimul registru al acesteia. Firește, casa ar fi urmat să fie în continuare folosită, ca un bunker subteran. Dat fiind că e practic imposibil de gestionat spațiul de la suprafață, este greu de imaginat cât ar fi costat îngroparea celor peste 18 000 de metri pătrați. Un alt proiect propunea acoperirea fațadei edificiului cu un uriaș triunghi de sticlă. Ce reieșea, în afară de mascarea hidoșeniei din spate, era edificator, și anume ridicarea Marii Piramide în Micul Paris. Trimiterea la piramida lui I. M. Pei din curtea Muzeului Louvre era străvezie. Premiul cel mare a fost acordat însă unei deconstruiri a zonei, a cărei arhitectură urma să fie din nou ruptă de vechile străzi înguste.
     Din nefericire, toate acestea sunt intervenții punctuale și eminamente ,,utopice”, care nu rezolvă problemele funcționale ale zonei: circulația și comunicarea, mutilarea țesutului stradal, falia între existent și concept. Pe de altă parte, nu s-a răspuns încă imposibilității de a termina vreodată edificiul acesta colosal, altfel decât superficial. Cât despre liderii parlamentului, care sunt îndrăgostiți de el, aceștia continuă să pompeze sume importante în finisarea clădirii. Deschiderea uriașei galerii de artă dinspre Podul Izvor face parte din acest program. Inaccesibilă oricui altcuiva în afara elitei politice și financiare, galeria este, prin urmare, privată de funcția sa. La fel stau lucrurile și în cazul restaurantului parlamentar, unde se pot organiza nunți și botezuri. Astfel, casa devine un reper privilegiat al ritualurilor de trecere, fenomen care ar trebui să devină un subiect de reflecție pentru antropologi.
    
     Din motive evidente, capitala României trece din vreme în vreme prin transformări ,,chirurgicale”, care sunt aproape întotdeauna radicale.  În secolul trecut, cutremurele și incendiile au distrus mai toate edificiile importante de dinainte, cu excepția lăcașurilor de cult. În studiul său ,,București – un oraș între est și vest”, regretata cercetătoare Dana Harhoiu vorbește despre acest martiraj al propriei noastre memorii urbane. Astfel, deși prima mențiune documentară a orașului datează de la 1459, cele mai vechi edificii existente sunt ridicate după jumătatea secolului al XVI-lea. Construcțiile urbane din Regat, care au conferit un aspect eclectic centrului Bucureștiului, au fost ridicate pe ruinele vechilor hanuri și străzi medievale. Bulevardul Magheru, care a reprezentat prima axă semnificativ modernă a orașului (fiind, la acea vreme, o prioritate europeană și ridicând scara orașului patriarhal), a înlocuit, la rândul său, edificii preexistente. Muzeul Simu, tihnitul templu-muzeu, s-a prăbușit pentru a face loc blocurilor gemene de deasupra magazinului Eva. Carol al II-lea și arhitecții săi plănuiau un București precum cel după care tânjea și Călinescu, criticul literar antebelic: eroic, neoclasic, marmorean. Doar timpul a împiedicat transformarea capitalei într-un alt EUR’41 fascist.
     Așadar, Bucureștiul este un ,,palimpsest” permanent (după cum a fost caracterizat de către arhitectul Alexandru Beldiman); vârstele sale sunt stratificate într-un mod aproape geologic. Drept urmare, fronturile construite sunt discontinue. Calea Victoriei este un exemplu privilegiat în acest sens. Tocmai această alternanță de stiluri, înălțimi de cornișe, piețe și scuaruri este cea care conferă personalitate Căii Victoriei. Poate de aceea, în mijlocul fronturilor dense ale Budapestei, recentul centru de afaceri ridicat de Buick respectă aliniamentul, înălțimea și registrele vecinătăților neoclasice, chiar dacă este un edificiu high-tech. În același timp, la București, arhitecții pot fi propune – și, desigur, autoritățile pot permite – construirea unui imens turn ,,american”, fără legătură cu nicio altă clădire, cu istoria locului, cu traficul sufocant, exact lângă Ateneu.
Discontinuu, fragmentar, eclectic – acestea sunt etichetele care ar putea fi aplicate centrului Bucureștiului. Iată de ce la temelia dezvoltării urbane viitoare a zonei aflate astăzi în ruine trebuie să existe un plan director solid. Dacă se pot concretiza asemenea proiecte revoltătoare într-o zonă existentă a centrului istoric, este greu de imaginat ce s-ar întâmpla în absența unei viziuni urbane coerente, în locurile care astăzi sunt virane. Competiția edificării unui centru al anilor de după 2000 este, de aceea, o călătorie plină de riscuri, muchia care poate despărți un București sălbăticit, ticsit de turnuri acefale, ca în Hong-Kong sau Singapore, de o capitală europeană articulată, fluidă și inteligentă din perspectivă urbanistică. Echipele participante concurează încă. Însă această competiție va fi în curând influențată de politici financiare; în momentul acela urbanismul nu poate avea decât un impact indirect.
Practic, remodelarea urbană și arhitecturală a orașelor românești a atins apogeul cu ,,noul centru civic” din capitală. Bucureștiul este un oraș în care proiectele de dezvoltare aflate în competiție se înlocuiesc violent unele pe altele. După mai bine de 150 de ani, orașul se conturează sub forma unui palimpsest (A. Beldiman) sau a unui ,,proiect neterminat” (A. Ioan). Cu alte cuvinte, intenția de a-l face să devină monumental, laolaltă cu pretențiile unui regim sau altul, precedă epoca ceaușistă. În anii 1930, într-o manieră similară febrei recompunerii orașelor (Moscova, Berlin, Roma), regele Carol al II-lea a decis să confere capitalei ,,sale” un caracter monumental, tăind și impunând axe în textura urbană încă medievală. Încă de atunci Dealui Spirii era vizat ca sit al unui nou administrativ, datorită poziției sale centrale și a solului solid. Astfel, lumea, cel puțin a arhitecților, nu a fost deloc surprinsă când, după devastatorul cutremur din 1977 care i-a dezvăluit lui Ceaușescu caracterul vremelnic al arhitecturii, stimulându-i apetitul pentru construcții grandioase, s-a decis construirea Casei Republicii. Ceea ce implica demolări masive ale unor clădiri de patrimoniu, care se întindeau pe o suprafață de peste 450 de hectare, urmând ca acestea să fie înlocuite de un complex de spații de reprezentare, administrative și politice. În 1984, după ce zona a fost dărâmată și se puseseră parțial fundațiile noului mega-edificiu al puterii comuniste, Nicolae Ceaușescu și soția au semnat pergamente pe care le-au așezat, în cadrul unui splendid ceremonial, în niște adevărate ,,capsule ale timpului”, depuse la temelia clădirii. În 1993, am reconstituit întregul proces cu ajutorul peliculelor de epocă și am alcătuit un film, Arhitectură și putere.[1]
Încă nu este clar cum a ajuns arhitecta debutantă, Anca Petrescu, să fie aleasă pentru realizarea proiectului. O comunicare susținută în mai 2005 de către unul din participanții la Colocviul de Colaje din București, care era totodată membru al echipei ce lua parte la acele ,,competiții naționale”, la începutul anilor 1980, a prezentat câteva dintre proiectele care au fost înscrise la o expoziție pentru Ceaușescu și acoliții acestuia. Încă nu avem mărturii scrise, citabile de la cei implicați, iar Anca Petrescu continuă să pretindă că, fără a fi susținută de cineva, a fost aleasă exclusiv pentru calitatea proiectului său. În orice caz, indiferent cum arătau faptele, proiectul prezentat de echipa ei presupunea operarea unor modificări majore. Faptul că situl clădirii era supus rigorilor secretelor de stat explică de ce nu avem încă acces la proiectul edificiului, în cazul în care există planuri finale complete. Cu siguranță, personajele implicate în această afacere nu au niciun interes să redeschidă acest episod nebulos din trecutul lor.
Au avut loc concursuri interne ,,naționale”, în cadrul anumitor instituții de proiectare, de stat, la care au participat echipe din acestea și de la Institutul de Arhitectură ,,Ion Mincu” (la vremea aceea singura școală din domeniu). În unele din interviurile pe care le-am luat după 1990, subiecții menționau ca sursă de inspirație postmodernismul pompos, de factură istorică, al lui Ricardo Bofill (în special ansamblul Antigona din Montpellier și cele din apropierea Parisului). La vremea aceea și puțin după începerea procesului de construire, lumea se aștepta ca N. Ceaușescu să producă în sfârșit, cel mai amplu proiect urban post-modern din Europa. S-a făcut o paralelă între Grand Projets din Parisul lui Mitterand și imensele edificii ale lui Ceaușescu. Dar putem vorbi, de fapt, despre un demers postmodern? Și, mai mult, este ceva care, prin faptul că rezistă unei singure interpretări, se deschide numai diagnosticelor postmoderne/fracturate?
Tipurile de compoziție și ornamentele,[2] ansamblurile de elemente clasice/eclectice care transmit o funcție evocativă/estetică,[3] utilizarea identităților, elogiul fațadei urbane[4] sunt fără îndoială, comparabile cu cele celebrate de arhitectura postmodernă. Totuși, lipsesc câteva ingrediente esențiale, cum ar fi ironia, dublul codaj, indiciile de cod, care ar trebui să sugereze concesiile kitsch menite să flateze cultura de masă. Ansamblul este un set sec de clădiri, care se doresc a fi luate în serios, deși sunt de un kitsch hilar, exact ca foștii agenți secreți de la Securitate, cu costume negre, pline de mătreață pe guler și ciorapi albi, de bumbac, în pantofi de lac. Acesta este un exemplu de umor neintenționat, iar râsetele le aparțin criticilor, nu autorilor; rezultă din interpretare, nu din creație. Robert Venturi analiza cândva eșecul clădirilor moderne monumentale, care doresc să ,,vorbească” prin intermediul unui vocabular inadecvat. A numit aceste clădiri ,,rate moarte.” ,,Noul centru civic” din București este o astfel de rață moartă; din nefericire, urmând exemplul piticului sovietic, este cea mai mare rață moartă din lume… 
Palatul care, împreună cu zona mutilată din împrejurimi, a fost obiectul unei competiții de arhitectură intitulată ,,București 2000” (1995-6), și-a schimbat denumirea după revoluția din 1989 în Palatul Parlamentului, devenind locul preferat al noii/vechii elite politice. Era deja sediul Parlamentului (Camera Deputaților se mutase aici în 1995; în toamna anului 2005, și-a schimbat și Senatul adresa, mutându-și sediul în Palat). Și, dacă s-ar muta și președinția, testamentul lui Ceaușescu s-ar împlini pe deplin. Casa Republicii/Palatul Parlamentului, a doua clădire ca mărime din lume, a fost menită să fie și în cele din urmă a devenit, edificiul politic absolut din România.
 
Edificiul Absolut și, pornind de la acesta, Bulevardul Socialismului Victorios (sau, mai bine spus, fenomenul anti-urban oficial numit ,,noul centru civic”) au fost interpretate în ultima vreme în raport cu diversele lor semnificații: de la proiectare și construcție până la utilizarea în perioada comunistă, înainte de 1989 și acum. Orice încercare de a le pune în ordine trebuie să înceapă de la două premise: 1) respectivul edificiu rezistă oricărei interpretări unice, ,,holiste”, care ar putea epuiza semnificațiile în materie de producție și destinație. 2) Există distincții importante între modurile de a explica clădirea din trei puncte de vedere în raport cu spațiile conținute: spațiul exterior (orașul), spațiul exterior al clădirii (,,vecinătatea apropiată”, ca să folosim limbajul anchilozat al politicii estice post-sovietice sau imensa influență exercitată de monstruoasa structură) și, firește, spațiul exterior. În absența unor date verificabile, studii exclusiv orale (neterminate și nepublicate încă, precum cele ale lui Gérard Althabe de la EHESS Paris) și legendele relatate de martori ocular sau doar de foste ,,persoane inițiate” (precum cel care a fost cândva rectorul IAIM din București, prof. Cornel Dumitrescu), despre dimensiunea imaginară, mitică a enormului val de petites histoires legate de acest proiect colosal, sunt singurele care vorbesc despre natura aproape ,,ocultă” a celei mai mari operațiuni urbane din istoria României.
Cele mai valoroase interpretări, chiar dacă sunt parțiale, nu se găsesc tocmai în discursul arhitectural – urban, ci mai degrabă în științele socio-umane, în științele politice, istoria mentalităților, antropologia periurbană (mahalaua) și, nu în ultimă instanță, în psihanaliză. Diversele proiecte semnificative pe care cei interesați le-au expus în legătură cu Casa Republicii după 1989 oscilează între două extreme: limita minimă vorbește despre ,,recuperarea” Casei într-un jargon strict profesional al ,,competentei” arhitecturale. Acest discurs a fost folosit nu doar de către arhitecți, ci și de către diverși interpreți și ghizi ai casei, care le-o prezintă străinilor vrăjiți. Avem de-a face aici, pe ultimul rând al comentariului final despre Casa Republicii (cum ar fi spus poetul Nichita Stănescu), cu cantități, dimensiuni și forme de proiectare, structuri speciale și așa mai departe. Înaintea finalului, putem aborda ,,postmodernismul” Casei și al Bulevardului Socialismului Victorios,  ,,masivitatea” acestuia (Rem Koolhas), ca și alte concepte care s-ar putea dovedi utile la un moment dat. Aspectul mai ,,înalt” (în sensul strict de descriere/utilizare, al investirii excesive cu semnificație) îl capătă discuțiile despre Casă ca epifanie a templului din Ierusalimul ceresc care fost ridicat întâmplător aici, în București, în așteptarea celei de-a doua veniri, ce va avea și ea loc exact în același punct…
 
 
 
 
 



[1] Arhitectură și putere, Agerfilm SRL, București, 1993, regizor Nicolae Mărgineanu, scenariu și comentarii Augustin Ioan. Filmul a primit Marele Premiu la Festival of Architecture Films FIFAL, 1994.
[2] Primele blocuri e apartamente de pe Bulevardul Victoria Socialismului, vizavi de cele amplasate pe partea frontală a Pieței Unirea, sunt inspirate, la sugestia lui Ceaușescu însuși (sau așa se pare) de extravaganta clădire proiectată de Petre Antonescu la Piața Senatului/Națiunilor Unite. De ce nu s-au luat după clădirea învecinată, proiectată de Nicolae Cucu, construcție austeră, dar totodată maiestuoasă? Nu vom ști niciodată.
[3] Anca Petrescu, arhitecta favorită a lui Ceaușescu, spunea că este foarte mândră că a ,,salvat” frizele de la Mănăstirea Văcărești, reproducându-le în ornamentele Casei Republicii.
[4] Planimetria interioară a locuințelor de pe bulevard este relativ independentă de ritmul succesiv de goluri de pe fațadă. Există pereți interiori care ,,pătrund” în câmpul ferestrelor; sunt evidente și alte dizarmonii între interior și exterior. 
 



[i] Cu toate acestea, undeva în profunzime, multe dintre orașele antice și medievale dezvoltate ,,spontan” se bazează pe planuri geometrice ,,ideale” și/sau sacre. S-ar putea ca una din cauzele acestui fenomen să fie moștenirea romană, și anume faptul că orașele medievale s-au dezvoltat pe situri imperiale. De asemenea, poate fi folositoare natura riturilor fondatoare, ca și expresia lor urbană. Cercetătorii care studiază arhitectura Bucureștiului ar putea fi surprinși să afle concluzia la care a ajuns regretata Dana Harhoiu, care a demonstra că orașul București este mult mai puțin haotic decât suntem obișnuiți să credem. Dimpotrivă, se pare că locurile sacre se dezvoltă concentric în jurul Dealului Patriarhiei, care, împreună cu vechea biserică Sf. Gheorghe – ,,centrul” orașului – și cu biserica  Mihai-Vodă, alcătuiește o matrice triunghiulară a vechiului târg. Bisectoarea acestui unghi, al cărei vârf este vechea biserică Sf. Gheorghe, e Calea Moșilor, vechea arteră comercială care venea din Moldova.
 
[ii] Diverse povești răspândite de personajele dramei ce a avut loc în acele zile oferă o descriere mult mai simplă a fenomenului care, altfel, ar fi putut căpăta numai Dumnezeu știe ce interpretare distorsionată. Se pare că, la cererea lui Ceaușescu de a primi propuneri pentru un nou centru administrativ al orașului, arhitectul Jugurică a scos din arhive planul interbelic, prezentându-i-l dictatorului. Desigur, diferențele dintre planul interbelic și inepția tragi-comică ridicată în perioada comunistă este de-a dreptul dramatică.
     Istoria orală se dovedește utilă investigării proceselor din spatele fațadei totalitare; dacă nu ar fi luată în considerare, am cădea pradă tuturor felurilor de interpretări apocaliptice, precum caracterul fatal al demolărilor din București, deși, dincolo de orice ideologie, Dealul Arsenalului era oricum destinat să devină situl unui edificiu major. Este inutil să insistăm aici asupra viciilor interne ale unei astfel de argumentări.  
 
[iii] Primele blocuri de apartamente de pe Bulevardul Victoria Socialismului, vizavi de cele amplasate pe partea frontală a Pieței Unirea, sunt inspirate, la sugestia lui Ceaușescu însuși (sau așa se pare) de extravaganta clădire proiectată de Petre Antonescu la Piața Senatului/Națiunilor Unite. De ce nu s-au luat după clădirea învecinată, proiectată de Nicolae Cucu, construcție austeră, dar totodată maiestuoasă? Nu vom ști niciodată.
 
[iv] Anca Petrescu, arhitecta favorită a lui Ceaușescu, spunea că este foarte mândră că a ,,salvat” frizele de la Mănăstirea Văcărești, reproducându-le în ornamentele Casei Republicii.
 
[v] Planimetria interioară a locuințelor de pe bulevard este relativ independentă de ritmul succesiv de goluri de pe fațadă. Există pereți interiori care ,,pătrund” în câmpul ferestrelor; sunt evidente și alte dizarmonii între interior și exterior. 
 

Augustin Ioan, 2017