REFERINŢE


   Singura condiție prealabilă, absolut esențială pentru a contribui decisiv la afirmarea spiritului național în arhitectură, era aceea a unei temeinice cunoașteri a artei tradiționale. Tocmai de aceea, nici chiar Ion Mincu nu a cutezat să pornească pe drumul stilului neoromânesc, în absența unei documentări minuțioase, care a constat în studiul unor case tradiționale vechi și al unor mănăstiri ce au reprezentat sursa de inspirație a arhitectului pentru întâia sa lucrare realizată în acest stil. Este vorba despre Casa Lahovary din București. Aceasta a fost construită în 1886. După cum însuși artistul caracteriza această operă, ea reprezintă reînvierea „rădăcinilor sănătoase ale unui arbore rupt de furtună”. Fără îndoială, edificarea Casei Lahovary a creat vâlvă în cadrul artiștilor care se identificau cu acest spirit național și care doreau afirmarea sa cât mai pregnantă, inclusiv în arhitectură. După cum însuși artistul caracteriza această operă, ea reprezintă reînvierea „rădăcinilor sănătoase ale unui arbore rupt de furtună”. Spiridon Cegăneanu, în articolul Ion Mincu (1851-1912), publicat în revista „Arhitectura”, redă din destăinuirile arhitectului aflat la început de carieră: „Când a venit la mine generalul Lahovary și mi-a cerut să-i fac o locuință în stil românesc [...] - ce mult s-a identificat cu neamul românesc acest om cu origină străină - în mintea mea era ceva vag în ce privea materialul deoarece de abia sosisem în țară. Câteva mânăstiri văzute, ceva case de munte, ceva fotografii luate de la pictorul Alpar și atâta tot. Am căutat s-o aduc la cea mai tipică și mai simplă expresie, mai ales că dimensiunile reduse permiteau așa ceva. Am întrebuințat policromia, care este în firea românului și pentru aceasta am recurs, din motive de durabilitate și frumusețe, la faianță”. De altfel, la această primă construcție realizată în stilul neoromânesc se pot identifica unele elemente calitative ale arhitecturii populare, puse în valoare astfel încât clădirea să „degajeze din ea o atmosferă românească”, după cum chiar arhitectul său considera. Inovația constă în prelucrarea judicioasă a acestor elemente și forme ale arhitecturii populare, întrucât se poate remarca, la acest edificiu, „o distribuție rațională a încăperilor în legătură cu funcția lor, [...] o utilizare judicioasă a unor materiale și [a unor] tehnici constructive tradiționale, și, mai ales, printr-o viziune, în [ceea] ce privește plastica arhitecturală, clară, însoțită de un bun gust în potrivirea proporțiilor, în dozarea decorației și în armonizarea culorilor.”  Încăperea din axul central, un hol, interconectează practic toate celelalte camere, având diverse funcțiuni. Originalitatea și frumusețea clădirii rezidă, în principal, în pridvorul de casă boierească, prin care se realizează accesul în holul menționat.  
    Cu o complexitate și un rafinament mult sporite și realizată la o scară superioară Casei Lahovary, construcția situată în Șoseaua Kiseleff, cunoscută sub numele de „Bufetul” sau de „Bufetul de la șosea”, reprezintă, probabil, opera de referință a lui Mincu. În prezent, în clădire funcționează restaurantul „Doina”. Ion Mincu a întocmit planurile clădirii în anul 1889, în vederea ridicării edificiului pentru pavilionul românesc al expoziției internaționale de la Paris, dar, din păcate, acesta nu a putut fi realizat la momentul respectiv. Abia în 1892, au fost demarate lucrările, fiind finalizate în cursul aceluiași an. Elementele tradiționale, specifice caselor din zona de deal a țării și reședințelor boierești, sunt ușor identificabile: foișorul de la etaj și arcadele sale, decorațiile florale realizate din faianță, precum și „spiritul asimetric de caracter pitoresc care a stat la baza concepției clădirii”. De asemenea, este de remarcat modul în care panta poalei învelitorii o urmărește pe aceea a scării.
       Fără îndoială, cele două opere ale lui Mincu trebuie considerate puncte esențiale de plecare în dezvoltarea, la scară majoră, a arhitecturii noi sugerate cu aproximativ 30 de ani mai devreme de Alexandru Odobescu.
       Încununarea eforturilor lui Mincu în direcția arhitecturii neoromânești se concretizează, însă, prin realizarea fostei Școli centrale de fete din București, situată lângă Parcul Ioanid. Clădirea, în special compoziția sa, are, cel mai probabil, ca sursă de inspirație, ansamblurile mănăstirești Hurez din Oltenia, Antim și Văcărești din București, caracterizate prin simetrie și prin regularitatea planurilor dreptunghiulare.               
       De altfel, construcția beneficiază de un asemenea plan, cele patru laturi fiind dispuse simetric în jurul unei curți interioare. Pentru a se asigura accesul cât mai facil în toate încăperile situate la parter, pe toate cele patru laturi, s-au realizat coridoare largi, care înconjoară curtea interioară. În partea din spate a acesteia din urmă, este situat un mic amfiteatru, la care accesul se efectuează prin aceleași coridoare.
       Edificiul are două etaje, planșeul care le separă, împărțind, de asemenea, printr-un brâu, fațadele în două registre stilistice distincte. Fațada principală cuprinde trei elemente diferite: partea centrală, prin care se efectuează accesul, și două pavilioane de colț, situate în prelungirea aripilor laterale. Fațadele prezintă diverse profile și accente colorate, care, prin aceasta, ies în evidență. Dintre toate acestea, colonada curții interioare, brâul median de pe fațada principală, realizat din faianță policromă, precum și lintourile ferestrelor, dar și „lanțul continuu de arcușoare sprijinite pe console de teracotă smălțuită verde, de sub streașină” sunt reminiscențe ale decorațiilor folosite în arhitectura medievală românească. De asemenea, bovindourile, care se găsesc la etajul pavilioanelor de colț, se aseamănă cu mușarabieurile de proveniență otomană, utilizate la unele locuințe din București, construite la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea.
       Spațiul bogat al curții interioare este, de asemenea, o consecință a utilizării ansamblurilor mănăstirești precizate ca sursă de inspirație pentru Ion Mincu. Pe marginile sale, se află „o suită continuă de arcade trilobate în acoladă, sprijinite pe colonete de piatră”. Și aici, ca la clădirea „Bufetului”, sunt prezente decorațiile florale realizate din ceramică de diverse culori.
    În ceea ce-l privește pe Spiridon Cegăneanu, acesta este de părere că, spre deosebire de celelalte lucrări ale lui Mincu, „la Școala Centrală problema se schimbă”. Măiestria arhitectului este cu atât mai vizibilă, deoarece, de această dată, este vorba despre „un subiect ce nu-și găsea corespondent în vechea arhitectură românească. Săli de clasă, deci ferestre largi. Un altul ar fi grupat patru-cinci ferăstruici trilobate, împiedicând lumina și nedând ideea unei săli de cursuri. Și nici un singur arc trilobat pe o asemenea lărgime n-ar fi mers. Din cosoroabele de lemn crestate din ferăstrău și larg sprijinite pe stâlpi a imaginat pragul superior al golului, cărui prag prin lățimea decorațiunei de faianță îi dă impresia de soliditate. Iar viața închisă și tristă de internat, a căutat s-o înveselească prin admirabila curte interioară, înconjurată de galeria cu stâlpi delicați pe care se sprijină arcaturi trilobate, și totul îmbrăcat în ornamentație de faianță policromă - o armonie de verde și albastru - și destul de mare această curte, ca să se poată aranja o grădină de flori și arbuști care să se îmbine cu arhitectura într-un tot feeric. Din acest moment, drumul este hotărât. De câte ori are libertate din partea clientului, el urmează această cale”. Spiridon Cegăneanu, în articolul menționat anterior, observă același lucru, afirmând despre clădire că reprezintă „o transpunere evoluată scânteind de lumină și culoare, a foișoarelor domnești sau boierești. În vremea aceea cunoștea mai bine țara și izbutise să găsească înrudiri esențiale și de amănunt, care ajutau, fără să denatureze, fondul de simțire românească”.
    În pofida faptului că, după cum am precizat, formele clădirii au origini diverse, Mincu dă dovadă de virtuozitate în îmbinarea lor judicioasă și armonioasă, rezultând astfel un ansamblu pe cât de special, pe atât de original. În plus, elementele care conduc la formarea acestui întreg încântător sunt adaptate, iar nu preluate în aceeași compoziție din arhitectura veche, astfel că ele își găsesc cu ușurință justificarea, în cadrul „celei mai izbutite opere a maestrului”. 
       Astfel, bunul prieten al arhitectului, Nicolae Petrașcu, explică: „În holul de lângă intrare, în care-i plăcea lui să stea mai mult, întâlneai caramanii și covoare orientale, suspendate la ferestre și pe pereți, cari micșorau lumina ca într-o biserică; la dreapta și la stânga, mici banchete de lemn sculptat, după desenurile (sic!) date de el, la Școala de Arte și Meserii, unde era profesor de sculptura lemnului; scaune originale, obiecte de artă bisericească. Pe caramanii, ici, o stofă grea de fir, dincolo, alta subțire ca purpura, prinse cu ace mari colorate; un medalion după Luca della Robia; sub el, un iatagan vechiu (sic!) damaschinat, într-o teacă de catifea, cu ferecături de argint; o lăută veche de formă curioasă; sus, un policandru antic de metal; pe parchetul de jos, mărunt și lucind ca oglinda, covoare persiane. În fund și la dreapta, pe sub o perdea de mărgele colorate, ridicată în brățări de curea ghintuită, se străvedea biuroul (sic!) lui Mincu, asemenea sombru (sic!), cu vitraliuri colorate, cu perdele de un roș palid, cu biblioteca și masa lucrate la un ebenist din Paris, din lemn de nuc, cu coloane răsucite, lucioase și moi ca mătasea. Pe birou, un schelet de om, «rezumatul vieții». Într-un colț, o strană bisericească, jețuri, scaune, obiecte sculptate; un leagăn de copil desenat de el, în lemn aurit, destinat primului său copil; plafonul cu grinzi de lemn aparente, despărțite prin plăci albastre smălțuite. În salon, un lustru vechiu (sic!), imens, de bronz și un cămin mare de marmură, deasupra căruia un medalion împerechiat (sic!) de marmură cu inscripția: «Arhitectul I. Mincu și soția sa Eliza». Pe pereți, două-trei picturi vechi, reproduceri, acuarele făcute de dânsul, câteva picturi moderne. Dincolo de salon, sufrageria, împărțită în două printr-o grilă de fier cu ușulițe mișcătoare, cum se văd la altarele de biserici; ca friză sus, o ghirlandă de jur împrejur de medalioane cu figuri șterse și arhaice, lipite una de alta pe un fond albastru, sub aureole de aur. În camerele de culcare, mobilă de nuc ceruit, lucrată după desenurile (sic!) lui, iar paturile ocrotite, de cele două laturi la pereți, printr-o catifea grea de preț cu flori de aur, coloarea (sic!) drojdiei de vin, căzând în falduri regulați (sic!) și susținută de brațe de bronz, desenate tot de el. Cu un cuvânt, o simfonie de colori (sic!) orientale.”
       Ion Mincu a realizat și reședința lui Nicolae Petrașcu. Cea mai avizată opinie asupra lucrării este probabil aceea a comanditarului, care își reamintește: „Tot cam pe atunci [1903-1904], pe locul din piața Lascăr Catargiu [actuala Piață Romană] colț cu strada Bălcescu [actuala Mendeleev], loc neregulat ca formă, Mincu se oferi singur să-mi facă planul și casa care se vede astăzi acolo. În ea, piesa de căpetenie urma să fie un salon, în care să se facă lecturi literare și muzică. [...] Camerile erau toate regulate ca unghiuri, holul pe două planuri, c-o scară între ele, iar salonul, prin înfățișarea lui originală, mai presus de toate așteptările, dreptunghiular, c-o afundătură rotundă, ridicată în estradă, pe o lature, menită orhestrei (sic!) și tribunei de lectură. Plafonul, în groase grinzi aparente de mahon, având în mijlocul lui un loc rezervat picturii și unde s-a pus o reproducere după Vârful cu dor al lui Mirea, făcută de pictorul Mihailescu, răspunzând minunat ca subiect, prin nimfele cari sbor în albastrul cerului, la scopul ideal al salonului. [...] Când ea fu gata, îmi păru atât de frumoasă, încât într-o seară, mărturisindu-i, mișcat profund, sentimentul meu, Mincu îmi zise: «Sinceritate pentru sinceritate: este poate singura plată [pe] care am avut-o în vieață (sic!)». În adevăr, pentru cine privește bine lucrarea aceasta mică, vede în ea o arhitectură aleasă prin proporțiile și armonia ei. Ușa aceea de fier, nu prea mare, pusă în zidul plin, balconul care o adăpostește, ferestrele rari și potrivite, acoperământul frumos înclinat, distanțele dintre ferestre și bovindoul delicat, sprijinit pe contrafortul de desubt (sic!), atât de grațios, ca și mica colonetă (sic!) care susține la spate marginea calcanului de lângă streașină, sunt elemente atât de fericite și atât de fericit împreunate, că ele fac din casa aceasta, de o discrețiune mănăstirească, o perlă arhitectonică a Capitalei.” 
       Pentru familia lui Constantin Robescu, Mincu a proiectat trei reședințe: una în București, în stil eclectic și două în stil neoromânesc, una la Sinaia și una la Galați. Existența Vilei Robescu de la Sinaia și apartenența acesteia la opera lui Mincu au fost semnalate de Spiridon Cegăneanu în nr. 1/1925 al revistei „Arhitectura”. Acesta, preluând o fotografie a lui Toma T. Socolescu, intitulează articolul din revista precizată „O lucrare necunoscută de I. Mincu”.
       Ceea ce frapează la acest edificiu relativ izolat este capacitatea marelui arhitect de a obține o îmbinare armonioasă între construcție și natura înconjurătoare, deși covârșitoarea majoritate a lucrărilor lui Mincu a fost realizată în marile orașe ale țării noastre. Acest lucru este remarcat și de Spiridon Cegăneanu: „Omul care știa să detalieze cu atâta talent o lucrare, totuși nu o făcea decât acolo unde mediul înconjurător nu contribuia cu nimic la punerea în valoare a lucrării.”  Despre Vila Robescu, însă, Cegăneanu afirmă că este rezultatul unei „dispoziții fericite de planuri, care se topeau în mediu, formând cu el un tot inseparabil. Nicio sfidare a naturii, niciun turn care să se întreacă cu (sic!) brazii sau cu vârful munților, dând ceva stingher în cadrul naturii. O lucrare liniștită, o lucrare de împăcare a omului cu natura la a cărei contemplare cheamă așa de stăruitor terasa largă”, care reprezintă „o simplă continuare în plin aer a încăperilor interioare, pentru sănătatea corpului și mulțumirea ochiului”. De altfel, Mincu a promovat această concepție asupra compunerii cerdacelor pe toată durata carierei sale, sfătuind arhitecții să se inspire, în acest sens, din arta feudală românească.
       În ceea ce privește vila de la Galați, aceasta este un impunător edificiu în stil neoromânesc, unde se remarcă ornamentele ceramice policrome, arcaturile lanciolate, frizele cu ocnițe și butonii ceramici. Rezolvarea prin utilizarea colonetelor de lemn strunjit, situate în logia aflată deasupra intrării, o apropie de arhitectura celor două case de la începutul creației lui Mincu, Casa Lahovary și „Bufetul de la șosea”. În schimb, aceasta este o reședință la care monumentalitatea nu este agresivă, iar la interior, spațiile create sunt repartizate în jurul unui hol central cu o scară de lemn, scară care se păstrează și în prezent. Ambele reședințe Robescu din provincie au fost construite în 1897, dar doar cea din Galați este declarată monument de arhitectură și încă funcțională, adăpostind în prezent Palatul copiilor din Galați. Celelalte două reședințe sunt abandonate și se găsesc într-o stare deplorabilă.
    Referindu-se la casa Monteoru, arhitectul Mihail Caffé scrie în monografia pe care i-a dedicat-o lui Ion Mincu: „Când un mare artist nu poate crea, e obligat cel puțin să execute cu virtuozitate melodiile create de alții. Restaurarea palatului Monteoru, [...] poate fi socotită proba de virtuozitate a lui Mincu. [...] O înclinare evidentă către fastul decorativ și un deosebit simț pentru potențele plastice ale fiecărui material, reunite cu o severă observare a echilibrului general (atât de ușor de pierdut în decorațiile bogate), îl desemnează pe Mincu drept omul cel mai potrivit pentru o asemenea întreprindere. Realizarea interioarelor casei Monteoru deschide un capitol însemnat în opera arhitectului, consacrându-l ca un strălucit arhitect de interior. Decorația holului central pe două etaje, precum și a scării, tratarea individuală a plafoanelor fiecărui salon în parte, desenul ușilor interioare, coloritul armonios al tapiseriilor și picturilor, împerecherea ornamentelor de bronz ori de fier cu stucul și cristalul, toate dovedesc un talent sigur, stăpân pe mijloacele sale. [...] Mincu a reușit să realizeze fastul acestei bogate reședințe, fără ostentație și vulgaritate”. Cromatica este reprezentată de culori calde, cu străluciri discrete ale stucurilor, ale bronzului, ale ornamentelor aurite, ale lambriurilor şi ale tapiseriilor. Oglinzile sunt utilizate pentru amplificarea  interioarelor la sala de bal, pe podestul scării monumentale ce se bifurcă, la balustrada golului elipsoidal din supanta etajului.
       Tot profesorul Mihail Caffé, în monografia amintită, Arhitectul Ion Mincu, arată că „arhitectura interiorului casei Vernescu, în care scara ocupă locul principal, i se datorește tot lui Mincu. [...] Pornind cu o curbă ușoară din vestibulul monumental de la parter, scara se oferă vizitatorului ca o cascadă de trepte ce se înfășoară spre etaj, înscriindu-se în forma eliptică a holului. Golul scării e înconjurat în acest hol de coloane de stuc imitând marmura roșie și ornamentate cu capitele compozite din bronz. Coloanele suportă, prin intermediul unor arce, cupola de sticlă cu vitrouri colorate ce luminează centrul clădirii. [...] Scara pe plan curb, răsucită ca un vrej, adevărată spirală de marmură, constituie o soluție pe cât de dificilă, pe atât de elegantă. [...] Scara casei Vernescu constituie al doilea exemplu de acest fel după scările de la Ateneu, fiind, probabil, și cel mai reușit. Proporțiile relativ modeste ale interiorului capătă amploare tocmai prin aspectul acestei scări [din marmură de Guatemala] și prin tratarea bogată a colonadei luminatorului.” Tot aici, reţin atenţia plafoanele în casete şi chesoane, la care se întâlnesc forme pe cât de variate pe atât de abundente, în modelaje, ca şi în culoare.
       Ultimul edificiu public finalizat în timpul vieții lui Mincu, după planurile acestuia, este Palatul administrativ din Galați (astăzi sediul Prefecturii). Acesta a fost clădit in 1906, fiind inaugurat în toamna aceluiași an. „Această ultimă operă [...] primește elogiile anonime ale oficialităților celor mai înalte și ale discipolilor săi devotați. Clădirea [...] e în mod incontestabil originală”, reprezentând materializarea unei viziuni proprii a arhitectului, mai ales că nu este similară altor construcții inspirate din arta populară. Astfel, „ferestrele pe care le-ar dori moldovenești sunt mai curând venețiene, contraforții care încadrează cele trei travee centrale sunt mai curând gotici.”
       Clădirea Băncii comerțului din Craiova contrastează, din acest punct de vedere, cu cea a Palatului administrativ din Galați, deoarece formele de inspirație folclorică sunt mult mai bine reprezentate aici. Piesa de rezistență este, fără îndoială, holul cu ghișee, unde se remarcă decorația pitorească, vitrourile în culori roșii, portocalii și verzi și luminatorul. Proiectul este realizat de Mincu, cu ajutorul lui Alexandru Clavel, în 1907. Din cauza problemelor financiare ale băncii, construcția va fi finalizată abia în 1916, după moartea maestrului Mincu, sub supravegherea arhitectului Constantin Iotzu.
       În ceea ce privește arhitectura religioasă, Mincu proiectează cu multă sensibilitate mobilierul și tâmpla Catedralei din Constanța. La această lucrare, arhitectul folosește pentru prima dată în perioada modernă stilul crestăturilor populare. De asemenea, prețiozitatea mobilierului este dată de faptul că acesta este aurit și bătut cu pietre prețioase.
       Între 1893 și 1895, arhitectul realizează planurile bisericii din Valea Călugărească, care a fost terminată ulterior de ajutorul său, Alexandru Zagoritz. De asemenea, Mincu restaurează Biserica Stavropoleos, începând cu anul 1906 și până în 1910. Această restaurare este o replică la cele efectuate de Lecomte de Noüy și reprezintă primul model de restaurare modernă, prin care s-a urmărit nealterarea originalității monumentului. Porticul-lapidariu, ce înconjoară incinta din partea de sud a bisericii, casa parohială și clopotnița au fost executate după desenele lui Mincu. Acestea creează un cadru care pune în valoare monumentul.
    La sărbătorirea a 60 de ani, Ion Mincu afirma: „Dacă eu n-am putut să desăvârșesc acest vis măreț de artă națională, doresc din suflet ca elevii mei s-o facă!”