REFERINŢE


    În octombrie 1913, se scriau în presă următoarele: „Dacă în Arad este cineva al cărui nume trebuie păstrat pentru posteritate, atunci acela este Ludovic Szántay, arhitect cu gusturi rafinate, genialul proiectant şi constructor al Palatului Culural.”
    Istoricul Gheorghe Lanevschi remarcă în monografia sa: „Deși a utilizat în arta sa un conglomerat de stiluri arhitecturale, marea sa dragoste a rămas secession-ul. Sincronic artei vremii sale, dar rămânând în același timp original, limbajul arhitectural al lui Lajos Szántay nu utilizează elementele fine, suple, arcuite ale secession-ului austriac sau ale art nouveau-ului belgian, limbajul său fiind mult mai greoi, mai geometric, unul uşor de recunoscut. Clădirile proiectate de el sunt determinante în arhitectura Aradului atât ca importanţă, cât și ca număr.
    Vorbim despre arhitectul Szántay Ludovic care a dăruit Aradului cele mai frumoase palate ale sale, dar a murit într-o cumplită mizerie, după ce regimul comunist i-a confiscat toate proprietăţile, i-a luat dreptul de a profesa şi i-a interzis până şi accesul la cantina săracilor. Înmormântat de Consiliul Popular în Cimitirul Eternitatea din Arad, în 1961, Szántay Ludovic a avut o singură coroană şi aceea cumpărată dintr-o chetă organizată de asesorul popular, Iosif Sârbuţ. Nici azi, Ludovic Szántay nu are nici măcar un loc de veci propriu, familia Szántay fiind înmormântată într-un cavou comun cu altă familie (familia Nicolae, care a avut grijă de fiica arhitectului, Theresia Szántay, până la moartea sa).”
    Activ nu numai pe plan profesional, ci şi artistic, cultural, social şi economic, a fost membrul a numeroase societăţi, comisii şi organizaţii din Arad. Era un om fericit şi împlinit, avea o familie frumoasă, o meserie dragă, un talent desăvârşit şi apreciere deplină din partea comunităţii. Se mai povesteşte că în seri frumoase şi liniştite de vară cu lună, ieşea pe balcon şi cânta la vioară creând în jur o atmosferă de basm. A deveni chiriaş în propria casă, teroarea anilor care au urmat războiului, avea să-i răpească toate aceste daruri primite de la Dumnezeu. Printre legile succesive ale naţionalizării (Decretul nr. 92/1950), „pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare”, au fost naţionalizate şi proprietăţile imobiliare aparţinând familiei Szántay. Atât palatul Szántay, cât şi casa părintească de pe Strada Rusu Şirianu, au fost confiscate, fără nici o compensare - cei patru membri ai familiei devenind chiriaşi în propria casă. Familia Szántay a fost lăsată fără avere, fără niciun venit, fără dreptul la muncă, şi mai mult - cu interdicţie la cantina săracilor. Ludovic Szántay a fost nevoit să apeleze la Uniunea Arhitecţilor, unde a depus o cerere prin care solicita ajutor pentru supravieţuire, cerere rămasă însă fără răspuns. A mai depus apoi la muzeul arădean o ofertă achiziţională, ce conţinea planuri şi fotografii ale unor edificii proiectate de el, fotografii cu clădiri vechi din Arad, afişe ale unor concerte din 1800, ofertă neonorată de conducerea de atunci a muzeului. Singurul ajutor a venit în 1954, când, la iniţiativa preotului reformat Molnar Karoly, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică Luterană şi Biserica Romano-Catolică au hotărât să asigure în ascuns şi pe rând, fiecare câte o săptămână, cele necesare hranei pentru familia Szántay. Lipsa banilor, umilinţele la care sunt supuşi, decesul soţiei, greva foamei în care intră fiica Anna, ce moare în chinuri groaznice, duc la maxim tragismul acestei familii care pentru a se încălzi ardeau din preţioasa arhivă aflată în posesia renumitului arhitect. Sărac, umil şi îndurerat, arhitectul Szántay Ludovic se stinge din viaţă într-o cumplită mizerie la 8 martie 1961.