REFERINŢE

 „Deși aveam o mare înclinație și chiar ușurință la desen și pasiune pentru ornamentații și decor, totuși am devenit mai târziu adeptul arhitecturii simple, fără belșug de ornamente, care, prin justețea proporțiilor și [prin] armonia plasticii, trebuia să dea ochilor și rațiunii cea mai deplină satisfacție.”
(Duiliu Marcu, Arhitectură 1912-1960, Editura Tehnică, București, 1960, p. 16)
 
„Pe baza experienței acumulate în activitatea dintre 1912 și 1930, examinându-mi poziția față de cele două curente (clasic și de tradiție), am înțeles că nu mergeam pe drumul cel mai bun și că trebuia să-mi modific radical concepția despre arhitectura noastră. [...] Arhitectura trecutului aparținea trecutului, prezentul cerea altceva de la arhitecți. [...] Pentru aceste motive, încă de la 1930 am căutat drumul spre o arhitectură românească modernă pe care am încercat să o îmbrac în forme cât mai originale.”
(Duiliu Marcu, Arhitectură 1912-1960, Editura Tehnică, București, 1960, p. 20)
 
„Preocuparea mea de a găsi soluții originale românești, de a lua din arhitectura clasică numai claritatea, simplitatea, ponderea, euritmia, proporțiile, meticulozitatea studiilor de detaliu, precizia execuției [...] au constituit pentru mine o linie de conduită, un crez care mi-a servit ca îndreptar în întreaga mea activitate. Iată în ce împrejurări am încercat să creez [...] Voi fi reușit oare? Eu pot să declar [...] că sunt departe de a fi fost întotdeauna mulțumit de ceea ce am realizat.”
(Duiliu Marcu, Arhitectură 1912-1960, Editura Tehnică, București, 1960, p. 21)
 
„Pavilionul român ni se pare unul din cele mai reușite ale Expoziției; prin aspectul său monumental, el reușește să dea scara sa esplanadei Trocadéro; prin formele sale, el se armonizează cu marile pavilioane...; prin dispoziția sa, el este perfect adaptat rolului său; sala cea mare a acestui pavilion a permis ca ceremonia inaugurală să capete toată amploarea; circulația este ușoară. Dl. Duiliu Marcu a știut să utilizeze materialele românești, să le pună în valoare grație procedeelor tehnicii moderne, precum și să amintească, prin forme și motive ornamentale, tradițiile artei savante și ale celei populare românești.”
(„Arhitectura pavilionului român”, în: Publicația Beaux-Arts, Paris, 1937)
 
„Un artist de seamă este totdeauna un artist prob, un căutător al frumuseții prin adevăr și această calitate o putem recunoaște arhitectului Duiliu Marcu, a cărui operă întreagă vorbește despre claritatea gândirii, armonia temperamentului și devotamentul său patriotic.”
(Tudor Vianu, Duiliu Marcu – Arhitectură, 1912-1960, Editura Tehnică, 1960, București, p. 13)
 
„Opera lui Duiliu Marcu nu poate fi înțeleasă și nici nu ar fi putut fi realizată, fără «problema șantierului». Era o chestiune esențială pentru el. Nu avea liniște, până nu executa lucrarea cu oamenii aleși sau acceptați de el, pe care începea, apoi, să-i chinuie, să-i piseze. Maestrul spunea: «Orice șantier trebuie tratat ca un copil. Întâi îl cerți, îl asuprești, îl educi - apoi îl lauzi și iarăși îl chinuiești».”
(Adrian Oprea, „Duiliu Marcu 1885-1966”, în: Revista Arhitectura, nr. 4/ 86, București, p. 62)