REFERINŢE

„Cu ocazia unei conferințe ținute în 1935, în cadrul Asociației pentru urbanistica Bucureștilor, Horia Creangă explică: «Observând liniile culei românești, care din dumneavoastră ar mai putea afirma că arhitectura despre care vorbesc rupe cu trecutul? Spre deosebire de ceea ce se petrece la noi, între concepția nouă și stilurile care formau specificul țărilor apusene (flamand, gotic, renaștere etc.) există o bruscă rupere cu tradiția»”.
 
„Militând pentru cauza modernismului, pe care îl consideră «arta viitorului», Horia Creangă, în prelegerea «Anarhia stilurilor și arta viitorului», publicată în broșura Către o arhitectură a Bucureștilor, în 1935, descrie peisajul arhitectonic al Bucureștiului interbelic, identificând «patru tipuri de construcții: un stil clasic copiat arheologic – Palatul Regal. Un stil neoromânesc – Ministerul Lucrărilor Publice [actuala clădire a Primăriei și a Prefecturii Municipiului București – n.a.]. Câteva lucrări mai vechi – Banca Națională, Palatul de Justiție [...] etc., cari rămân izolate și aparțin trecutului, și, în fine, un stil, așa-zis modern, care domină, compromițând mișcarea sănătoasă modernă.» Clădirile care aparțin acestei din urmă categorii, în opinia lui Creangă, «sunt în contradicție cu legile de simplitate ale artei. Nu numai prin asemenea complicații de detalii se compromite o idee, dar mai ales prin lipsa de armonie a volumelor în spațiu.»”
Soluția împotriva acestor «denaturări» este «o arhitectură nouă» , fundamentată, în primul rând, pe ideea de simplitate. Această simplitate era absolută și viza atât realizarea edificiilor, cât și «matematica» străzilor și planurile urbanistice generale. În acest sens, «totul se înscrie într-o linie mare continuă, orizontală, în care se încadrează circulația vehiculelor». A doua bază a noii arhitecturi moderniste îl reprezintă «confortul bazat pe datele perfecționate ale tehnicei. Aer, lumină și căldură egală în orice colț al locuinței, în orice colț al globului. Împărțirea rațională pe apartamente, fiecare piesă la locul ei și pentru funcția ei.» În concluzie, «o exprimare sinceră și simplă a nevoilor moderne – iată arhitectura noastră. Ea exprimă frumosul prin simplicitate și utilul prin confort.» 
În continuare, în același articol, Horia Creangă face o scurtă aluzie la proclamarea stilului neoromânesc ca «stil oficial», în anii 1920, considerând practic că, în condițiile nevoilor sociale contemporane epocii, modernismul reclama același tratament din partea autorităților. Astfel, arhitectul subliniază, cu referire la «realizările arhitecturei sănătoase de cari vorbim», că «neîncurajate pe cale oficială, ele întâmpină uriașe dificultăți ca orice lucru natural și simplu».
Pentru a convinge opinia publică de importanța folosirii materialelor de construcții scumpe, de calitate, și de rolul acestora în estetica arhitecturală, Creangă lansează o întrebare retorică - «Vă puteți imagina Palatul Regal în tencuială ordinară în loc de piatră?» , completând: «Materia proastă se urâțește cu vremea, pe când materia frumoasă se înnobilează și se patinează». 
În încheierea cuvântării sale, Creangă încearcă să combată argumentele contrare modernismului și care aparțineau celor care militau pentru întoarcerea la specificul național, pentru crearea unei arhitecturi «a noastră și numai a noastră» și, în consecință, pentru anihilarea oricăror influențe străine din domeniul artei. Astfel, arhitectul consideră că specificul nostru național trebuie căutat «în modestele cule românești, de formă geometrică simplă», motiv pentru care, nu există niciun fel de antagonism între arhitectura modernistă bazată pe simplitate și specificul național, ba din contră, tocmai apelul la formele din arta veche românească, impune simplitatea ca idee directoare în arhitectură.
Cu referire la aceste aspecte, Horia Creangă opina în 1935: «Sunt de părere că după ce se va termina actuala prefacere [transformare – n.a.], arhitectura va evolua liber către aristocratizarea formelor prin simplitate. Arta aceasta va răspunde iar gustului superior și aristocrat al liniilor simple – subtile și abile încercări de reprezentare a infinitului. Arta aceasta va produce un rafinat sentiment estetic, lăsând privirile să alunece neobosite pe linii calme, care astăzi nu se întâlnesc decât în perspectivele marine. Și, poate, va fi pentru societatea viitoare o satisfacere intimă a aspirației spre ideal.»”
 
 „Arhitectura sa se constituie însă într-o identitate proprie [...], comparabilă în peisajul internațional numai cu cea a lui Alvar Aalto. Arhitectura lui, chiar dacă n-a avut niciodată un caracter demonstrativ, a reprezentat în epocă o provocare permanentă și subtilă pentru contemporanii săi, tocmai pentru că a fost o sinteză între internaționalismul radical al Mișcării Moderne și ceea ce era resimțit ca fiind exprimarea identității naționale.”
(Nicolae Lascu, Ana Maria Zahariade, Arhitectura lui Horia Creangă”, articol publicat în colecția de articole București, anii 1920-1940: între avangardă și modernism, Editura Simetria, Uniunea Arhitecților din România, 1994, București)
 
„Timpul va dovedi cât de mare a fost efortul lui Horia Creangă în puținii ani în care i-a fost dat să poată realiza. A fost un om, va rămâne un arhitect”. (Haralamb Georgescu)